Cuvioşii Părinţi Evloghie, Pimen, Misail, Vasile şi Paisie, de la Sihăstria Agapia Veche (secolele XVI-XVII)

Între „Muntele Scaunele” şi „Poiana lui Eufrosin” este o mică poiană „cu arbori bătrâni şi roditori”, plantaţi de cei dintâi părinţi care au întemeiat Schitul Agapia Veche şi bisericuţa de lemn pe temelie de piatră. Locul acesta se cheamă până astăzi „Livada Părinţilor”.

În această livadă exista, prin secolele XVI-XVII, un cimitir în care se îngropau, atât călugării din „Mănăstirea lui Agapie”, cât şi sihaştrii care se nevoiau singuri prin pădurile şi munţii din împrejurimi. Aici, în „Livada Părinţilor”, s-au găsit în morminte, prin săpături ocazionale, sicrie făcute din butuci de stejar tăiaţi pe lungimea mortului şi apoi scobiţi înăuntru ca o raclă, iar morţii din ele erau înfăşuraţi şi cu o cărămidă sub cap. La unii era şi câte o cruce de plumb legată de gât, cu numele mortului scris pe o latură, ori pe o muchie...”. În tradiţia locului se spune că printre numeroşii sihaştri din Munţii Neamţului, mai ales de la Agapia Veche, „se aflau între ei mulţi bărbaţi cu viaţa sfântă, ale căror trupuri, îngropându-se acolo şi după multă vreme constatându-se de sfinte, au fost scoase şi duse ca moaşte prin alte ţări, ca: Rusia, Grecia...”.

Între cuvioşii sihaştri de la Agapia Veche, ale căror cinstite moaşte se odihnesc în cimitirul vechi din „Livada Părinţilor”, s-au identificat în anul 1838 cinci nume de schimonahi şi ieroschimonahi, anume: Evloghie, Pimen, Misail, Vasile şi Paisie. Trupurile acestor cuvioşi părinţi erau aşezate în sicrie din trunchiuri groase de stejar, cu cruci grele de plumb pe piept şi cu osemintele galbene şi bine mirositoare. Ei s-au nevoit la Agapia Veche, atât în obşte, cât şi în munţii din împrejurimi, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când schimonahii obişnuiau să poarte cruci grele de plumb pe piept şi se îngropau în sicrie scobite în tulpină de stejar. Pe unii dintre aceştia i-a cunoscut încă din viaţă Mitropolitul Dosoftei, iar despre alţii numai a auzit, precum singur mărturiseşte: „Încă şi din români mulţi sunt cărora le-am văzut viaţa şi traiul lor, dar n-au fost căutaţi".

Chipul în care s-au nevoit aceşti sfinţi sihaştri şi faptele bune ce le-au săvârşit în viaţă, numai Dumnezeu le ştie, Care cercetează inimile şi rărunchii oamenilor. Însă crucile grele de plumb şi sicriile în care se îngropau dovedesc nevoinţa aspră pe care o duceau. Căci toţi erau mari lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi trăiau în desăvârşită linişte şi bucurie dumnezeiască, păzindu-şi mintea curată de gânduri şi ostenindu-şi trupul cu înfrânarea şi privegherea.

Astăzi, trupurile acestor cuvioşi părinţi şi rugători ai neamului nostru se odihnesc, uitate, în „Livada Părinţilor” de la Agapia Veche, iar sufletele lor cântă neîncetat cu îngerii în Ceruri măririle lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 186-187)