Stigmatele bogăţiei şi sărăciei în societatea contemporană

Reflecții

Stigmatele bogăţiei şi sărăciei în societatea contemporană

    • Stigmatele bogăţiei şi sărăciei în societatea contemporană
      Stigmatele bogăţiei şi sărăciei în societatea contemporană

      Stigmatele bogăţiei şi sărăciei în societatea contemporană

În perioada antică şi în zilele noastre, natura umană are calităţile ei nobile, dar şi vulnerabilităţile care ies în evidenţi astăzi, poate cel mai vizibil, în lumea economică.

În viaţa noastră pe Pământ, ar fi bine să fim bogaţi spiritual şi material. Nu este bine să fii sărac, sărăcia în lumea contemporană provoacă decadenţă umană şi criză extinsă. Bogăţia trebuie să reprezinte afirmarea talentelor native şi profesionale ale unui om. Din păcate, bogăţia materială atrofiază până la devitalizare bogăţia spirituală – și aceleaşi simptome le are şi sărăcia.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari oratori ai creştinătăţii spune că, „de obicei, bogăţia nu-l face pe om nici mai înţelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăţia nu ne poate sădi în suflet nicio virtute. Ci, dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare”.

Părintele Arsenie Boca ne arată că percepţia pe care o avem faţă de una sau alta dintre stările materiale ne poate schimba conduita de viaţă. Astfel: „nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta”[1].

Putem exemplifica în realitatea noastră cotidiană, atât ca oameni de afaceri, cât şi ca salariaţi pe funcţii de execuţie. Un om de afaceri care conştientizează că profitul nu reprezintă un scop în sine va adopta o politică de reinvestire pentru asigurarea continuităţii afacerii, va înţelege să plătească consistent salariaţii, iar din surplus va ajuta pe cei care au nevoie de ajutor. El, ca om de afaceri, trebuie să înţeleagă că are nevoie de armonie în societate. În localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, salariaţii lui bine plătiţi vor asigura bunăstarea copiilor, a familiilor lor şi chiar a întregii localităţi.

Este bine ca omul de afaceri să conştientizeze că sărăcia generalizată din localitatea sa îl poate contagia, la un moment dat - şi este bine să ajute necondiţionat oamenii aflaţi dintr-un motiv sau altul în imposibilitatea de a se ajuta singuri. Bineînţeles, el trebuie să conştientizeze banul muncit, să nu îl risipească oricum şi să ajute într-adevăr pe cei care au nevoie. Ajutorul presupune o faptă conştientă pentru salvarea sau ameliorarea calităţii vieţii unui om, faptă care se face fără mediatizare şi lacrimi în pachete de sărbători.

Orice om, bogat sau sărac, prin poziţionarea sau abilitatea sa umană şi profesională poate să ridice la performanţă o localitate, în ansamblul ei. O localitate poate dăinui în bunăstare pentru toţi oamenii.

Aristotel scrie că „orice artă şi orice doctrină, orice acţiune şi orice hotărâre pare a merge către bine, pare a urmări doar binele. Dar, se observă şi o deosebire a scopurilor. Existând multe activităţi, domenii, arte, ştiinţe, există şi multe scopuri. Scopul artei medicale este sănătatea, cel al construcţiei de corăbii, corabia, cel al strategiei, biruinţa, cel al artei economice, bogăţia”.

Filosoful consideră că un om poate fi mulţumit când ajută un singur om să dobândească bunăstarea, dar mai frumos şi mai divin este când se poate realiza acest bine pentru un popor întreg. Faptele frumoase şi drepte, însă, manifestă de multe ori nepotriviri şi nestatornicie. Mulţi au pierit din pricina bogăţiei, alţii din pricina vitejiei.

În perioada antică şi în zilele noastre, natura umană are calităţile ei nobile, dar şi vulnerabilităţile care ies în evidenţi astăzi, poate cel mai vizibil, în lumea economică.

Bunăstarea nu înseamnă neapărat bogăţie materială. Ea nu acoperă toate aspectele civilizaţiei şi dezvoltării. Egoismul economic apreciat de marii gânditori în perioadele clasice a ieşit din limitele admise ale comportamentului uman.

Deşi, în ultimii ani, a evoluat limbajul literar şi conceptual asupra abordărilor ştiinţifice, consider contemporană cu noi revelaţia filosofilor din perioada veche şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Creştine, cu privire la conduita şi comportamentul uman în viaţa economică şi socială.

Scrierile înţelepţilor şi ale sfinţilor se adresează, în fiecare moment al istoriei, fiecărei categorii umane şi profesionale.

Aristotel subliniază virtutea ca o calitate a sufletului şi nu a trupului. Din acest motiv, cei care studiază comportamente ale virtuţii trebuie să fie familiarizaţi, până la un anumit grad, cu teoria sufletului. Aşa cum cel care vindecă ochii trebuie să cunoască însuşirea lor, aşa şi învăţătorul acestor concepte trebuie să cunoască caracteristicile nobile şi divine ale sufletului, precum şi vulnerabilităţile acestuia.

Desigur, trăim vremuri devitalizante, în care sufletul abia mai respiră de materialism şi consumerism. Trăim vremuri în lumea afacerilor de zeificare a mărfurilor şi a politicilor de marketing şi de uitare şi persiflare a culturii. De fapt, şi noi devenim mărfuri şi instrumente ale politicii de marketing, cantităţi şi calităţi strict economice, în general.

În aceste vremuri de bunăstare materială, este greu să explicăm şi să arătăm importanţa sufletului, a bunei cuviinţe, a respectului şi a corectitudinii în relaţiile comerciale. Şi totuşi, poate că prezenta şi sperăm trecătoarea criză economică ne va demonstra că bună cuviinţa însuşită de fiecare este mai importantă decât politica de preţ sau de produs.

„Prin cântare la chitară, cineva devine, de exemplu, un chitarist bun, precum şi rău şi, în acelaşi fel, cu privire la arhitect şi orice meseriaş sau artist. Cine anume construieşte bine devine prin aceasta un bun arhitect, iar cine construieşte rău, un rău arhitect. De n-ar fi aşa, n-ar fi nevoie de niciun învăţător, ci fiecare ar veni pe lume maestru sau cârpaci. Chiar tot aşa stau lucrurile şi cu virtuţile. Prin purtarea noastră în relaţiile comerciale noi devenim drepţi sau nedrepţi; prin purtarea în primejdii şi prin obişnuinţa de a ne teme de ele sau de a ne împotrivi lor, devenim viteji sau laşi. Şi chiar tot aşa e şi cu prilejurile la poftă sau la mânie: unii devin cumpătaţi şi domoli, alţii neînfrânaţi şi furioşi, după cum se poartă în astfel de cazuri aşa sau aşa (...). Şi de aceea nu e puţin important dacă ne obişnuim îndată din tinereţe aşa sau aşa; dimpotrivă aceasta înseamnă foarte mult sau mai bine zis totul”[2].

 

[1]  Arsenie Boca, Cuvinte vii, Edit. Charisma Advertising, 2006, p. 10

[2] Etica nicomahică, Aristotel, Edit. Antet, pag: 38

Citește despre: