Încă din Biserica primară, creștinii se edificau unii pe alții în adunările lor particulare, prin rugăciuni, psalmodii și prin cântarea celor dintâi imne compuse de ei înșiși, puține la început, pentru a se feri de erezii, rezumându-se mai mult la imnele Scripturii.

În primele veacuri asistăm la o competiţie între psalmodie şi imnodie, între ceea ce era moştenit preponderent din lumea mozaică şi ceea ce venea pe linia muzicii populare eline. Nu putem vorbi de o stabilire a imnografiei primare, existând foarte puține mărturii în acest sens.

Cele dintâi mărturii ale imnelor din timpurile Apostolice le avem de la Sf. Apostol Pavel prin îndemnurile către Efeseni 5,19 și Coloseni 3,16:

       „Umpleți-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, imne și ode spirituale, cântând și psalmodiind în inima voastră Domnului”, sau prin scrierile către Filipeni 2, 6-11: „…S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, (…) Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dat Lui nume care este mai presus de orice nume (…) Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl…”.

       În scrisoarea către episcopul Timotei, Sf. Apostol Pavel consemnează: „Cu adevărat, mare este taina Creștinătății: Dumnezeu S'a arătat în trup, S'a îndreptat în Duhul, S'a vestit de Îngeri, S'a propovăduit între neamuri, S'a crezut în lume, S'a înalțat întru slavă...” (1 Timotei, 3, 16), arătând Dumnezeirea Fiului.

Aceste imne constituie nu numai o importantă expresie a hristologiei pauline, dar ne oferă și dovada clară despre acuratețea hristologiei Bisericii primare, adevărate mărturisiri de credință în versuri care vor constitui stâlpi de rezistență împotriva ereziilor antitrinitare combătute la Sinodul I Ecumenic.

Însă abia începând cu secolul al IV-lea se poate vorbi de o distincţie clară între psalmii lui David şi imnul ca entitate componistică de sine stătătoare.  

Imnul Vecerniei - Lumină lină - închinat Sfintei Treimi reprezintă o mărturie puternică în studiul nostru, deoarece s-a întrebuințat în disputele cu arienii.

          După Ceaslovul grecesc, imnul Lumină lină poartă deasupra titlul: „Imnul Sfântului Antinoghen Martirul ” sau „Antinoghen, episcopul Sevastiei (+311)” - cf. Pr. Petre Vintilescu.

Cercetătorii sunt de părere că imnul acesta a fost introdus în cult de către Patriarhul Sofronie al Ierusalimului (sec. VI-VII). Credincioșii îl cântau frecvent, fiind considerat a avea o melodie veche.

Răspunsul „Doamne miluiește” (sec. IV) este cântat de trei ori consecutiv, având negreșit un caracter trinitar.

       Imnul papirusului Oxyrinchos (Egiptul de Mijloc) este un imn prebizantin închinat Sfintei Treimi și constituie cea mai veche mărturie a unui imn creștin având sistem semiografic muzical (sec. al III-lea). A fost găsit pe un papirus aruncat în groapa de gunoi a orașului antic Oxyrynchos. Notația este în sistem alfabetic grecesc.

       „...Să se facă tăcere și nicio stea purtătoare de lumină să nu lumineze. Fie ca vânturile și izvoarele și râurile învolburate să se liniștească. În timp ce noi lăudăm pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fie ca toate puterile creației să cânte: Amin, Amin, putere, slavă şi veșnică mărire lui Dumnezeu, Unul Dătător al tuturor bunătăților, Amin, Amin.“

Acest imn protocreştin este un caz extrem de rar şi unic până la această dată care să fi fost notat. Deși se folosește limba greacă, el pare a consemna elemente din practica muzicală de cult siriană (mai târziu - Sf. Efrem Sirul +379).

       Deşi grecii erau consideraţi politeişti şi idolatri, primii creştini nu ezitau să se servească de scrierea lor muzicală şi de limba lor pentru a-şi scrie propriile imne. Acest lucru dovedeşte, de asemenea, că sistemul muzical grecesc era cunoscut şi folosit în mod curent. Dacă nu ar fi fost aşa, atunci primii creştini ar fi simţit nevoia de a inventa un sistem propriu de notație.

       De asemenea, înfățișează un caracter trinitar destul de evident, întrucât și-a găsit întrebuințare liturgică în contextul Sinodului niceean și în toată epoca luptelor trinitare.

Imnul- armă de luptă dogmatică

Imnografia se dezvoltă abia din secolul al IV-lea, datorită înmulțirii sărbătorilor, dar și din cauza ereziilor. Începând cu secolul al IV-lea, imnul bisericesc a ajuns să-și definească o imagine proprie și consacrare liturgică. Uzitarea lui în disputele hristologice consemnează o imnografie analitică, abordare teologică-dogmatică, explicativă, având o preocupare didactică (tendință practică).

Conform scrierilor Sfântului Irineu al Lyonului (Adversus haeresis), inaugurarea imnului ca armă de luptă s-a făcut, paradoxal, de către eretici, adică de gnosticii Marcion și Valentin, în Roma veacului al II-lea.     

Arianismul, combătut la Sinodul I ecumenic, reprezenta o absurditate pe care nici păgânii nu o puteau accepta. Arie aducea în sprijinul ideilor sale, textul din Proverbe 8,22: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor”. Însă textul se referă la înțelepciunea omenească și nu la Logosul Divin. El atrage de partea sa oameni simpli, mai ales femei credule, zicându-le „Spune, avut-ai tu fiu înainte de a fi mamă?”, ca să trezească îndoieli referitoare la nașterea din veacuri a Fiului din Tată. Totodată întrebuința formula: Mărire Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt..., care, luată în sine, nu conținea nimic greșit sau eretic, dar stăruința și intenția cu care o folosea, făceau să capete un alt sens.

Lupta dintre cele două tabere din cadrul Sinodului I ecumenic, dar și după acesta, a fost transpusă prin mijlocirea imnului în masele credincioșilor.

În acest sens, facem referire chiar la lucrarea ereticului Arie, THALIA („ospăț”) fiind o culegere de imne, o lucrare în proză şi versuri, numită şi Banchetul, alcătuită în scopul popularizării doctrinei sale. Cântecele sale au fost puse pe melodia versurilor poetului cretan Sotade (ce scria versuri comice), interpretate de arieni în cor, atât în biserici, cât și pe străzi, în piețe publice și porturi maritime.

Sfântul Atanasie cel Mare († 2 mai 373), participant ca diacon al episcopului Alexandru al Alexandriei (313-328) la Sinodul I ecumenic, l-a combătut pe Arie în scrierile sale: „Arie, scriind Thalia, imită stihurile cu înțelesuri muierești ale aceluia (Sotade) căci în bârfelile lui împotriva lui Hristos a încurajat bătaia de joc și râsul…” iar „cele ale Thaliei nu se găsesc la nimeni decât numai la cei ce cântă între pocale cu zgomot și glume, ca să stârnească râsul altora...”,  asemănându-l pe Arie cu șarpele care a amăgit pe femeie prin vicleșug.

Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, ereticul Arie afirma despre sine că este învățat și binecunoscut și întru toate înțelept, întrebuințând unele cuvinte din Sfânta Scriptură, după bunul plac.

După anul 360, Sfântul Efrem Sirul compune imne împotriva ereziei ariane, erezie care, din nefericire, a continuat mult timp după Sinodul I, iar Sfântul Ioan Hrisostom organizează, mai tarziu, procesiuni de coruri ortodoxe, prin care să țină piept acestor neadevăruri.  

Prin urmare, trebuie să menționăm că imnul nu are deocamdată o consacrare din partea Bisericii, datorită discreditării lui de către eretici. Însa putem constata rolul și importanța imnului bisericesc în contextul Sinodului I Ecumenic și a disputelor cu ereziile ariane.

Unii cercetători susțin ideea că intercalarea cuvintelor „acum și pururea” din formularea ortodoxă: Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh... a fost opera Sinodului de la Niceea, consemnând și întărind credința în eternitatea celor trei Persoane Treimice.

Doctrina Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Calcedon a fost transpusă, ulterior, în imne precum „Unule  Născut”, alcătuire a Împăratului teolog Justinian cel Mare (527-565), o adevărată tălmăcire de melod.

Dacă vom cerceta cu atenție în toate cărțile de cult ale Bisericii noastre, vom constata că nu există tropar sau stihiră în care imnografii Bisericii să nu amintească sau să nu facă referire la faptul că Răscumpărătorul lumii noastre este Dumnezeu adevărat.

Slujba Duminicii a VII-a după Sfintele Paști, a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic este mai mult decât relevantă în studiul nostru. Aceasta ne descoperă adevăruri de credință și mărturisiri ale Sfinților Părinți transpuse în cântări meșteșugite.

Pr. Constantin-Nichifor Hrestic (Protoieria Iași III, Parohia Curături)