Părintele Policarp de la Bisericani: „Leacul pentru boală vine prin credința noastră”

Interviu

Părintele Policarp de la Bisericani: „Leacul pentru boală vine prin credința noastră”

    • Părintele Policarp de la Bisericani: „Leacul pentru boală vine prin credința noastră”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

„Dumnezeu este milostiv și lesne iertător. Iar leacul pentru bolile noastre vine prin credința noastră în El. Dacă omul nu are credință, degeaba vine la mine și-mi cere să-i citesc rugăciuni pentru anumite nevoi. Dacă vine și stă o jumătate de oră în genunchi, cât îi citesc, iar apoi pleacă la cârciumă...”

Preacuvioase Părinte, cum decurge o zi în Spitalul de Pneumoftiziologie la Bisericani, ca preot de caritate?

De mai bine de șapte ani sunt aici, la Mănăstirea Bisericani, și merg la spital ori de câte ori sunt solicitat, mai ales la secția Paliative, unde sunt oamenii care au cancer.

Bieții oameni, când pleacă la spital, unii dintre ei uită să se mărturisească acasă. Merg încolo și încoace ca să le pot alina și lor durerea. Le citesc rugăciuni pentru sănătate, pentru iertare de păcate și după aceea îi mărturisesc, îi împărtășesc. Bolnavului, ce să-i ceri? Nu poți să-i ceri nimic unui om bolnav. Sunt oameni care abia pot să sufle, sunt bolnavi la pat cărora nu pot să le cer să postească. Căci omul, cât a fost în viață, poate s-a împărtășit, poate nu, și-a dus viața cum a putut, iar acum, pe ultima sută de metri, ce să mai ceri de la el?

Părinte, cred că ați asistat de multe ori la moartea unora dintre cei internați în spital.

Este adevărat. Atunci când au fost cazuri grave, m-am dus la ei imediat, uneori și la miezul nopții, luând cu mine Împărătășania de urgență. Se mărturiseau, iar mai apoi îi împărtășeam. De vreo trei-patru ori mi s-a întâmplat ca la cinci minute după Împărtășanie, bolnavul să zâmbească ușor și astfel să-și dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A zâmbit și și-a dat duhul. Era și el bucuros că s-a împărtășit. Poate că nu se împărtășise niciodată și nu se mărturisise niciodată. Căci dacă el e inconștient, dacă e în comă, nu poți să-l mărturisești și să-l împărtășești.

Ce vă spun oamenii când ajung în fața morții?

Eu îi întreb de păcate. După aceea îi mai încurajez. Unora le e frică de moarte; altora, nu. Acesta este firul vieții.

Ar trebui să ne fie frică de moarte?

Da. Eu consider că ar trebui să ne fie frică de moarte, pentru că suntem și noi oameni și suntem cu toții păcătoși; facem păcate în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut.

Cei care sunt în stare foarte gravă sunt majoritatea bătrâni sau sunt și tineri?

Sunt și tineri, dar sunt unii care respectă medicamentația și ajung să se însănătoșească. Cei care nu respectă, se duc la Domnul, la Judecata cea de Apoi. Dar sunt și bătrâni, și tineri; de toate vârstele.

Boala nu cruță pe nimeni. Și eu am fost bolnav, am răcit la plămâni foarte tare. Slăbisem într-atât încât abia mă mai țineam pe picioare. Nu puteam să merg mai mult de 10-20 de metri. Dar să știm că tot ceea pățim noi este pentru păcatele noastre pe care le facem în fiecare zi: cu gândul, cu vorba și cu fapta, cu știință și din neștiință.

Dar Dumnezeu este milostiv și lesne iertător. Iar leacul pentru bolile noastre vine prin credința noastră în El. Dacă omul nu are credință, degeaba vine la mine și-mi cere să-i citesc rugăciuni pentru anumite nevoi. Dacă vine și stă o jumătate de oră în genunchi, cât îi citesc, iar apoi pleacă la cârciumă... Trebuie să se roage și omul împreună cu preotul, ca amândouă rugăciunile să se împreuneze și să ajungă la Dumnezeu.