„M-am dus la mănăstire hotărât fiind să mă fac sfânt!”

Interviu

„M-am dus la mănăstire hotărât fiind să mă fac sfânt!”

    • „M-am dus la mănăstire hotărât fiind să mă fac sfânt!”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Unul are voință mai puternică – se duce în mănăstire. Dar când? Atunci când poate să răspundă la întrebarea pe care trebuie să și-o pună adesea înainte de a se hotărî: „Sunt capabil să renunț la lume?”. Iar lumea – se știe ce înseamnă: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16). Dacă va fi hotărât, va putea cu puterea harului să taie toate legăturile cu exteriorul și să se închine lui Dumnezeu, așa cum a făcut Preasfânta Fecioară Maria în Sfânta Sfintelor și mulți sfinți. Așa poate omul să așeze în fiecare zi suișuri înalte în inima lui și se face sfânt, se îndumnezeiește, explică părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița.

„Mănăstirea primește pe cine vine din societate. Până îți dai seama cu ce scop, pentru ce a venit, trece timp și sunt necesare o jertfă și multe impulsuri și încurajări ale stareților ca acel om să meargă înainte. Pentru că, adesea, descurajările sunt multe. Îți dai seama că ai primit în mănăstire trei frați într-un an și la un moment dat tragi concluzia că nu poți să faci mare lucru din ei. Astfel, te întrebi, dacă nu se pune problema cumva că, pe viitor, altarele vor rămâne fără slujitori dacă societatea se tot scufundă și dacă familia nu va fi puternică, dacă părinții nu vor face ei mai întâi eforturi să-și educe copiii. Majoritatea celor care vin din societate nu pot să ajungă la altar niciodată. Atât de profund au căzut... Educația copiiilor în familie este acum o dramă mare. Nu mulți părinți pot să spună că la vârsta de 15-18 ani a copiilor lor, mai au copii. Majoritatea celor care vin la mănăstire vin cu aceste probleme dramatice”, afirmă părintele Luca.

Preacuvioase părinte stareț, dacă un om a căzut, el nu se poate vindeca în profunzime, total? Rămân sechele pe toată viața?

Vindecarea se poate, dar prihana rămâne. Mielul pe care îl duci la jertfă trebuie să fie fără prihană. Monahul, când vine la mănăstire, trebuie să fie exact ca un miel – fără prihană. Pentru altar, cu atât mai mult.

La mănăstire pot să vină și oameni care își plâng păcatele. De fapt, aceasta e și Biserica: un stadion duhovnicesc în care intră toți cei care doresc să alerge. Sunt și drepți, și păcătoși, și bine pregătiți, și mai puțin pregătiți, și curați, și mai puțin curați. Vin aici să se îndumnezeiască, să se facă sfinți. Ce frumos ar fi dacă toți ar gândi așa, că acesta este scopul: „M-am dus la mănăstire ca să mă fac sfânt!

„... să se urce pe Ceahlău, în piept, nu pe cale ocolită”

Omul din exterior, când vine în mănăstire și judecă, face cel mai mare păcat. Are concepția că în mănăstire trebuie să fie sfinți. Total incorect. În mănăstire sunt oameni care au venit să se facă sfinți, dar încă nu sunt sfinți. Și în Biserică, la fel – răspuns pentru protestanți și neoprotestanți, pentru atei și pentru cei din afara Bisericii: în Biserică sunt oameni care doresc să se facă sfinți, dar totuși n-au ajuns la această măsură, încă se mai luptă cu patimile și rămân, considerându-se majoritatea păcătoși. Asta nu înseamnă că sunt excluși din Biserică; ei se află în stadion, sunt în Biserică.

Așa-i și la mănăstire. Dacă a venit cineva și a văzut o mică ispită în mănăstire, gata, s-a smintit, te-a dat pe internet și la televizor: Vai, ăștia sunt călugări? Iată ce percepție greșită. În mănăstire sunt oameni ca și tine, ca și mine, obișnuiți, numai că sunt hotărâți să se facă sfinți. Să lupte, să se urce pe Ceahlău, în piept, nu pe cale ocolită, cum fac mirenii. Dar, și unii și alții tot acolo ajung. Unul are voință mai puternică – se duce în mănăstire. Dar când? Atunci când poate să răspundă la întrebarea pe care trebuie să și-o pună adesea înainte de a se hotărî: „Sunt capabil să renunț la lume?”. Iar lumea – se știe ce înseamnă: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16). Dacă va fi hotărât va putea cu puterea harului să taie toate legăturile cu exteriorul și să se închine lui Dumnezeu, așa cum a făcut Preasfânta Fecioară Maria în Sfânta Sfintelor și mulți sfinți. Așa poate omul să așeze în fiecare zi suișuri înalte în inima lui și se face sfânt, se îndumnezeiește.