Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”

Interviu

Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”

    • Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Ierodiaconul Dionisie: „Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

„Niciodată nu mi-a părut rău că am intrat în viața monahală. Au fost momente mai grele sau ispite mai mari. Le treci pe toate cu rugăciunea fierbinte către Dumnezeu. Într-un fel, ispitele ne pun în lucrare și ne încununează. E ca și cum ți-ar spune: Uite, aici e buba. Lucrează și îndreaptă-te. Și atunci nu te descurajezi, nu deznădăjduiești. Și vine și izbăvirea din ispită. Tot Dumnezeu te scapă, numai să ai răbdare și să te rogi”, spune ierodiaconul Dionisie de la Mănăstirea Horaița.

Părinte, cum ați ajuns la Horaița?

Am urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț și acolo erau și câțiva părinți de aici, de la Horaița. Cu unii dintre ei am fost colegi. Ajutându-i cu cărți, cursuri și ceea ce aveau nevoie, m-au invitat să vizitez mănăstirea. Am venit o dată, de două ori și mi-a plăcut. Aveam mai de mic dorul acesta de a intra într-o mănăstire; nu știam însă unde. Acesta a fost locul pe care mi l-a rânduit Dumnezeu.

Care credeți că este menirea călugărului?

Potrivit Sfinților Părinți, menirea călugărului e să se roage pentru mântuirea sufletului lui și a oamenilor. Celelalte activități sunt auxiliare, acestea fiind pentru întreținerea vieții și pentru lucrul mâinilor, ca să nu cazi în lene, în moleșeală, să te ostenești cu trupul și să-ți câștigi existența prin lucrul mâinilor tale.

În viața călugărului, cât este dragoste și cât este nevoință?

Depinde de fiecare călugăr. În principal, dragostea este cea mai mare; ea ar trebui să ne conducă. Atunci când împlinim o ascultare, facem acest lucru tot din dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. Căci dacă nu faci din dragoste, faci din silă. Și dacă facem nevoință și urâm pe aproapele nostru, nu suntem iubitori de Dumnezeu. Dragostea primează în viața duhovnicească. Tot ceea ce facem noi, facem cu bucurie, facem din suflet, dăm tot ce-i mai bun pentru că și Dumnezeu, tot din dragoste, S-a dăruit pentru noi ca jertfă.

Ce credeți că așteaptă Dumnezeu de la monahi?

Evanghelia și mântuirea sunt și pentru mireni, și pentru călugări. Cred că Dumnezeu așteaptă de la noi mai multă bunătate, mai multă dragoste, mai multă răbdare cu aproapele nostru și mai multă înțelegere. Dacă fiecare ar mai bun cu aproapele și l-ar ajuta, ar fi vremurile mai bune și mai statornice, ar fi pace și liniște. Nu cred că ne-ar cere jertfă, ci doar dragoste și înțelegere față de aproapele nostru.

Și e greu aceasta?

E greu pentru că uneori noi nu suntem conștienți că relația noastră cu cei din jur este relația indirectă cu Dumnezeu. Dumnezeu, dacă te lași în voia Lui, îți vorbește prin semenul tău. Mai este greu pentru că avem patimi, suntem egoiști și nu-l înțelegem pe aproapele nostru. Dumnezeu vrea să fim ca frații, cum se spune într-o cântare: „cât de frumos și de bine este să locuiască frații împreună”. Noi, aici, în mănăstire, suntem ca într-o familie, suntem ca niște frați și ne ajutăm unul pe altul să ne mântuim, fiecare după nevoia și posibilitatea lui.

Ați avut un model pe acest drum al monahismului?

Când am intrat ca frate în mănăstire am avut ca model de călugăr pe ieromonahul Inochentie care a viețuit aici, în Mănăstirea Horaița. Era un călugăr de 93 de ani, un călugăr în adevăratul sens al cuvântului. L-am prins doar trei ani în viață. A murit în 2013.

În chilia lui avea doar o masă, un pat, un dulap și câteva haine de schimb. Nu avea alte lucruri de prisos. M-a impresionat răbdarea sa în toate ispitele, necazurile și durerile pe care le-a întâmpinat. Le primea pe toate, ca să se curățească de patimi. Mânca o dată-n zi. Era la dispoziția celorlalți și nu făcea niciodată pretenții. Îmi spunea adesea: „Când vii în mănăstire, nu mai faci nici un moft sau pretenție. Pur și simplu, te lași la voia lui Dumnezeu și la slujirea fraților”.

În tinerețe, Părintele Inochentie făcea ascultare desăvârșită și era mare nevoitor; muncea și se ruga neîncetat. Știa că răbdarea vine din stăruința în rugăciune. „De la fiecare avem ceva de învățat”, îmi spunea părintele. „De la un frate înveți să fii răbdător în ascultare, de la altul înveți smerenia, de la un alt frate – să ai râvnă la rugăciune; numai să fii atent, să vezi și să urmezi”.

Au fost momente foarte, foarte grele, în care v-ați simțit descurajat sau v-a părut rău că ați ales această cale?

Niciodată nu mi-a părut rău că am intrat în viața monahală. Au fost momente mai grele sau ispite mai mari. Le treci pe toate cu rugăciunea fierbinte către Dumnezeu. Într-un fel, ispitele ne pun în lucrare și ne încununează. Ispita îmi arată că am o problemă, că am ceva defect, ceva care nu merge bine. Ești atacat întotdeauna în punctul sensibil. E ca și cum ți-ar spune: Uite, aici e buba. Lucrează și îndreaptă-te. Și atunci nu te descurajezi, nu deznădăjduiești. Și vine și izbăvirea din ispită. Tot Dumnezeu te scapă, numai să ai răbdare și să te rogi. Dacă n-ai ispite, nu-ți dai seama pe unde te afli.

Viața de mănăstire este o viață binecuvântată. Sfinții Părinți spun că un călugăr trăiește ca în Rai, în comuniune, în sfințenie, în binecuvântare. Și mai spun ei că, dacă călugărul pleacă din mănăstire, e ca și cum ar pleca din Rai sau ar fi izgonit din Rai, ca Adam și Eva. Cea mai mare bucurie pentru suflet este de a sluji lui Dumnezeu.

Cum vă amintiți acel moment al tunderii în monahism?

A fost un moment de mare, mare binecuvântare și har. Și o bucurie... Pentru mine, fiecare zi în mănăstire e o binecuvântare a lui Dumnezeu. Ce ispite? Să vină, că acum le înfrunt!, spuneam atunci, după călugărie. Am simțit o mare putere, chiar și fizică. Cel puțin o lună de zile am fost cu adevărat ca în Rai. La călugărie ți se dă un har protector, ca să poți să lupți și să izbândești. Acest har mai scade în intensitate, dacă nu te îngrijești. Spun Sfinții Părinți că dacă ar pleca harul de la tine, tu n-ai rezista să stai nici o secundă în mănăstire. Dacă nu privești lucrurile astfel, nu reziști. De aceea nici nu mai vin oamenii la călugărie, căci nu li s-a prezentat mănăstirea ca un simbol al Raiului, ca un mini-Rai.

Ce ascultare împliniți acum?

Ascultarea mea e să ies cu mașina pentru a împlini diverse trebuințe ale mănăstirii. Și ies săgeată și vreau să vin tot săgeată înapoi. Când stai mai mult în mănăstire, ai timp să te ocupi și de strană, să studiezi din Sfinții Părinți. Dar nu poți să stai doar la chilie, egoist, ci trebuie să fii în slujba și în folosul oamenilor.