Una dintre cele mai mari taine ale omului este starea sa sufletească. Nu o cunoaşte decât Dumnezeu şi propriul sine. Un părinte duhovnicesc de la o mănăstire din Neamţ spunea destul de des pentru a se smeri: „Cine-s eu în faţa mea?”. Numai noi ştim cât suntem de slabi, de friabili şi de vremelnici în bunătate, cât de uşor ne schimbă vântul pustietor al ispitei, cum lucrează necontenit gândul lucruri rele pentru a ne îngropa în propria nefiinţă.

În acest context, este cu totul fascinantă şi înfricoşată deopotrivă realitatea noastră de a ne hrăni cu Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Omul pierdut printre iluzii primeşte demnitatea de a primi transfuzia nemuririi, „sângele nostru devine Sângele Împăratului” spunea Sf. Nicolae Cabasila. Este o unire de negrăit între nimicnicie şi absolut, o îndrăzneală imensă din partea noastră şi o smerenie infinită a Celui nemuritor de a intra în peştera de tâlhari noetici ai inimii noastre. Rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie sunt simptomatice. Ele sunt de fapt o sinteză uriaşă a pocăinţei pe ultima sută de metri, realizarea propriei nimicnicii înainte de marea întâlnire a veacurilor dintre suflet şi Dumnezeu, asumarea vocaţiei tâlharului care a furat o viaţă şi apoi şi viaţa veşnică.

În faţa acestei întâlniri care-ţi schimbă veşnicia, nimic nu este prea mult sau prea puţin. Toată asceza noastră este ridicolă, postul e puţin şi neînsemnat, rugăciunea e oricum o miime dintr-o viaţă umplută cu non-sensuri şi idolatrie faţă de propriul sine.

Nimeni în univers nu e vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeu.Chiar şi sfinţii primeau cu ochii în lacrimi de frică, Trupul lui Hristos în gurile lor de ţărână sfântă. Nimic din cer şi de pe pământ nu mai are greutate când e vorba să te hrăneşti cu Împăratul veacurilor.

Conştiinţa nevredniciei transpare evident din întreaga Liturghie şi prin extensie în toată spiritualitatea ortodoxă. Pentru că toată teologia lumii se pleacă în faţa Potirului iubirii. Mai mult, teologia însăşi e inutilă dacă nu duce la Euharistie şi la unirea cu Dumnezeu, şi toate bibliotecile teologice de pe pământ nu pot explica ori surprinde infinitul jertfenic al Mirelui dumnezeisc.

Revenind, pot spune că toată Sfânta Liturghie, cu rugăciuni, cereri, litanii etc., este o rugăciune prin care noi ne rugăm la Dumnezeu să ne învrednicească să primim Jertfa cea fără de prihană a Fiului lui Dumnezeu. „Fă-ne vrednici” se repetă iară şi iară. Conştiinţa nevredniciei în faţa Tronului de lumină răstignită este fundamentul, începutul vieţii spirituale, mijlocul şi sfârşitul ei binecuvântat în epectază.

Nu am întâlnit în nicio scriere teologică ortodoxă vreodată pe cineva clamând vrednicia de a se împărtăşi. Peste tot plângere, pocăinţă, fior de lacrimi, cutremur al fiinţei în faţa Absolutului. „Şi ne-nvredniceşte pe noi” a primi preacuratul Tău Trup şi Sânge este leit-motivul liturgic al creaţiei. Chiar şi avertismentul paulin: „Cine se împărtăşeşte cu nevrednicie, osândă sieşi îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” este o chemare la conştiinţa parţialităţii noastre, la o atenţie sporită în faţa unei asemenea minuni.

Bineînţeles, duhovnicul are discernământul de a hotărî oprirea de la dumnezeiescul Ospăţ a celor cu păcate de moarte, sau a celor care nu doresc să facă nevoinţă, să se roage, să ierte din inimă pe ceilalţi, să facă milostenie, să postească înainte de Euharistie. Spovedania este examenul necesar de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu, care a inspirat pe Părinţi să deceleze păcatul din inima oamenilor, să separe pe păcătoşii grav de Cel preacurat, dar numai pentru o vreme. Nu există niciun păcat care să nu fie iertat pe patul de moarte şi niciunui muribund nu îi este refuzată Împărtaşania. Însă nicăieri cei ce săvîrşesc cele rânduite nu devin vrednici, ci doar îşi pregătesc fiinţa nevrednică, cu frică şi cutremur, pentru cea mai înaltă Taină a istoriei: veşnicia din ea.

Cultivarea unei mentalităţi fosile prin care credincioşii bifează anumite virtuţi sau fapte bune pentru a deschide porţile raiului este o expresie directă a mortificării duhului omenesc în faţa lui Dumnezeu. Un titan de talia Sfântului Simeon Noul Teolog poate spune cu toată sinceritatea: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu, şi neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obişnuintele, nici neruşinarea, dă-mi voie a grăi cu îndrazneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, şi mai vârtos mă şi învaţă ce mi se cuvine a face şi a grăi”.

Iar tunetul doririlor cereşti, gura dumnezeiască a Tainelor sfinte, Ioan Hrisosotom spune privind la Potirul vieţii: „Şi precum nu Te-ai scârbit de întinata şi necurata ei gură, ce Te-a sărutat, aşa nu te scârbi nici de întinata şi mai necurata mea gură, nici de buzele mele cele necurate şi pângărite, şi de limba mea cea cu totul necurată”. Gura de Aur a dogmelor se numea pe sine gură întinată şi pângărită, în faţa Celui mai pur decât cerurile şi mai luminos decât strălucirile soarelui.

De fapt tocmai conştiinţa acută a nevredniciei te face vrednic de a primi o taină atât de mare în fiinţa ta. Lacrima de pocăinţă dinaintea împărtăşirii devine astfel colimvitră a celui de-al doilea Botez. Ruşinea de la Spovedanie este temeiul curăţirii şi al binecuvântării. Condiţia vredniciei este astfel conştiinţa propriei nevrednicii: „Cinstitul Trup al Domnului ... se dă mie nevrednicului preot (N) spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” spune orice preot înainte de Cina cea de Taină.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Niciun păcat n-ar trebui lăsat departe de focul Spovedaniei, doar pentru faptul că oricum suntem nevrednici de Hristos. Dimpotrivă, conştiinţa nevredniciei noastre trebuie să devină temelia unei tot mai atente pregătiri pentru hrănirea cu Pâinea Vieţii.

La hramul de anul trecut al Sfintei Parascheva, am asistat şi eu împreună cu zecile de mii de credincioşi la Dumnezeiasca Liturghie, cu douzeci şi ceva de ierarhi. A fost o minune de Liturghie, pe podiumul din faţa Catedralei. Unii vor spune că toate Liturghiile sunt minuni, şi este adevărat, însă omul, care antropomorfizează universul în sine, simte binecuvântarea unui asemenea moment liturgic şi ceresc. Am dorit mult să mă împărtăşesc la această Liturghie. În inima mea s-a instaurat un dor nespus de a primi Trupul Mântuitorului. Aşa că am trăit acea Liturghie, la care nu slujeam, erau doar personalităţi acolo, cu speranţa acelei clipe de unire cu Dumnezeu. Însă când a venit vremea împărtăşirii, am început să caut un epitrahil (preotul se împărtăşeşte cu epitrahilul). Până m-am învârtit pe podiumul din faţa Catedralei, până am întrebat pe ici pe colo de patrafir, până m-am dus în altar, până am venit, împărtăşirea era deja istorie. Toţi clericii se împărtăşiseră deja, şi acum se dădea binecuvântarea finală.

În acel moment, am simţit că se năruie ceva în mine. Am realizat totala mea nevrednicie de a primi pe Dumnezeu în trup. Am revăzut în minte toată nemernicia sufletului, tot timpul pierdut în necuvinte. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. După câteva clipe, numai că l-am văzut pe Părintele Dosoftei, eclesiarhul de la Catedrală, că se apropie: „Vrei să te împărtăşeşti?” zise el, parcă având un înger la ureche. Du-te şi ia Potirul cu Sfânta Împărtăşanie şi du-l în altar, şi consumă Sfântul Trup. Am luat Potirul imens, de 6 kilograme, plin de Sângele lui Dumnezeu şi l-am dus în Sfântul Altar. Şi m-am hrănit printre lacrimi cu Hristos, pe care L-am dorit, împreună cu diaconii rânduiţi pentru asta. Apoi acelaşi părinte mi-a spus să împărtăşesc credincioşii, vreo sută de oameni, care aşteptau şi nu putuseră fi împărtăşiţi pe podium. După câteva zeci de credincioşi, am văzut cu o uimire nespusă că la rând era şi soţia mea, care a împărtăşit prunca noastră de 2 luni.

Aşadar, o clipă de pocăinţă şi de smerenie şi conştiinţa propriei nevrednicii mi-au dăruit la rugăciunile Sfintei Parascheva, un Potir plin de Dumnezeu, cu care m-am împărtăşit şi pe care l-am dat şi la vreo sută de oameni, printre care şi rodului fiinţei mele în iubire.