Încă din ajunul sărbătorii, oraşul se umplea de oaspeţi veniţi de pe cuprinsul Moldovei cu căruţele, trăsurile cu harabalele, în cârduri ori buluc cu trenurile, după 1870. Trăgeau la neamuri sau pe la hanurile împrăştiate prin toate mahalalele, se ghiloseau la o fântână de colbul drumului şi pe înserat, cârduri, cârduri de bunici, părinţi şi copii se îndreptau către Trisfetite, cum i se spunea pe atunci Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“.
Spre seară şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, uliţele târgului se transformau în râuri dalbe de iţari, ii şi catrinţe, ce se revărsau din toate părţile în Uliţa Boierilor sau Uliţa Mare - vechea stradă Ştefan cel Mare - prefăcută într-un râu de lume ce curgea nestăvilit, din sus şi din jos, şi potopea porţile ctitoriei lui Vasile Lupu. Aici era locul unde credincioşii găseau îndemn şi putere pentru a înfrunta încercările vieţii, iar cei nevolnici, loviţi de osânde, nădejdea scăpării, motiv ca mulţi dintre ei să se afle în imensul cârd, purtaţi pe braţe, în cârcă sau în cărucioare înjghebate din otice de plug.
Cu braţele pline de busuioc, flori şi dumitriţe, mulţimea, în majoritate săteni, trecea pe sub bolta turlei mănăstirii, păşind cu pioşenie spre racla sfintei, aşezată pe catafalcul din faţa Bisericii „Trei Ierarhi“.
Pe vremuri, străvechiul locaş înălţat de domnitorul Vasile Lupu era înconjurat cu metereze şi avea la uliţă zidiri deasupra cărora se ridica un turn cu ceasornic şi clopote sunătoare, menite să împrăştie binecuvântarea credinţei asupra întregului oraş.
Ograda fiind mică şi năpădită de chilii, clădiri pentru şcoli şi internat, un loc pentru ajunare ori veghere în preajma sfintei se găsea cu greu. Unii dintre acei veniţi mai din vreme se rugau îngenunchiaţi, se odihneau, gustau merindele înşirate pe ştergare, treceau din mână în mână ulciorul cu apă şi sporovăiau, mărturisindu-şi grijile şi păcatele. Alţii, cu sufletul împăcat după închinarea la sfântă, purtând cu smerenie firul de busuioc sfinţit, menit a fi aşezat lângă icoana de acasă, cutreierau apoi Uliţa Mare cu gardurile acoperite de covoare, macaturi, ştergare şi felurite pânzării şi ţesături.
În zilele acelea, Uliţa străbunilor era o uriaşă expoziţie de artă populară, cu lucruri de rară frumuseţe, migălite în decursul nopţilor lungi de iarnă, la războaie şi gherghefuri, de mâinile femeilor Moldovei.
După o raită şi prin târg şi unele cumpărături, cei cu neamuri în oraş se întorceau la gazde, să serbeze, gustând împreună bunătăţile aduse în traistele toamnelor bogate: poamă, mere, prune, caş afumat, nuci, colac, cu bucurie udate de mustul chişcăreţ ce spumega în ulcele.
Alţii, mai cu seamă bărbaţii, trăgeau o raită şi prin Medean sau Piaţa Sfintei Vineri  întinsă pe  vremuri între Biserica „Sfântului Neculai“ şi Biserica „Sfintei Vineri“ (în preajma căreia se construia, prin 1872, Hala Mare). Acolo se înălţau teancuri de căciuli, stive de ciubote, ciuboţele şi straie, care după cumpărare, se cereau numaidecât udate la „mustăriile“ din partea de sus a Medeanului, spre uliţa Po-dul Vechi (strada Costache Negri), unde trăgeau carele cu poamă rozachie şi busuioacă de la Cotnari, Socola, Galata, Răducăneni şi alte bogate sate cu vii însorite.
Mustul curgea din desagii călcaţi cu picioarele în uluce sau din zdrobitoare, ţâşnea din teascuri, fierbea în căzi şi apoi şiroia la canele, încheind în bucurie mare întâlnirea de la Eşi a trăitorilor din Ţara de Sus şi aceea de Jos, din Bucovina şi din Vrancea. Ciocnind ulcele, se schimbau veşti, se închegau prietenii, se puneau la cale încuscriri şi cumătrii şi se întărea marea familie a trăitorilor din Ţara Moldovei.

Incendiul

Tradiţionala sărbătorire de la „Trei Ierarhi“, cu vechime de aproape 250 de ani, avea să se mute la Mitropolie, după un tragic eveniment petrecut într-o tristă dimineaţă de iarnă. Începând repararea bisericii slăbită de cutremure (1883-1904), racla cu moaştele sfintei a fost mutată în Sala Gotică, unde s-a înfiinţat un mic paraclis. Acolo s-a petrecut o gravă întâmplare, descrisă de cercetătorul şi profesorul Gh. T. Kirileanu. Era în dimineaţa de 27 decembrie 1888, a treia zi de Crăciun. Elevii rămaşi la internatului Şcolii Normale „Vasile Lupu“, găzduită în chiliile mănăstirii, s-au trezit în strigăte, vacarm şi chemări de ajutor. Paraclisul cu racla sfintei luase foc şi fumul năvălise pe coridoare. Sărind cu toţii, îngrijitorii, preoţii, elevii şi lucrătorii ce reparau biserica, folosind apă ce se ţârcâia la o cişmea şi mai cu seamă omăt, aruncat prin ferestrele sparte, după aproape o oră de muncă, se reuşea stingerea focului iscat, cum se bănuia, de la o lumânare rămasă aprinsă.
Pătrunzând în sală şi preotul D. Neculau (îngrijitorul bisericii) şi Ath. Constantinescu, „acesta din