„Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau rugăciune, precum mai mare lucru este când cineva rabdă pe aproapele, ca să nu fie necăjit cel care-1 nedreptăţeşte, ci să i se liniştească voia în vremea tulburării sale, cum zice Sfântul Dorotei. Prin aceasta face milă cu sufletul lui, purtându-i povara, şi se roagă pentru el, dorindu-i mântuirea şi orice alt bine trupesc şi sufletesc. Aceasta este răbdarea cea curată a răului, care ne curăţă sufletul şi-l ridică spre Dumnezeu. Fiindcă slujirea omului e mai mare decât orice lucrare și virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai desăvârșit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai să ții un lucru de care are lipsă altul, ci să rabzi moartea pentru el cu bucurie, după porunca Domnului, şi să socoteşti aceasta ca o datorie. Şi pe drept cuvânt. Căci suntem datori să iubim pe aproapele până la moarte nu numai pentru dreptul firii, ci şi pentru preacinstitul sânge vărsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta.”

(Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 130)