„Plăcerea e bună când ne împărtăşim de ea la vreme potrivită, dintr-o trebuinţă naturală şi necesară. Căci nu s-a sădit în noi simţirea în chip rău, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizmă: «Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mâncaţi». Ci simţirea e un pom bun şi dumneziesc când ne împărtăşim de ea, cum s-a spus la vremea cuvenită, pentru o trebuinţă naturală şi necesară. Căci produce în noi şi cunoştinţa binelui. Pentru că s-a sădit în noi pentru o cunoaştere, o cercare şi o deprindere a putinţei omului de a asculta şi de a nu asculta. De aceea s-a şi numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci dă prilej de cunoaştere celor ce se împărtăşesc de firea proprie, care e bună pentru cei desăvârşiţi şi rea celor încă nedesăvârşiţi şi lacomi la simţire, precum e rea hrana tare celor ce încă au nevoie de lapte. Fiindcă, în acest caz, împărtăşirea de ea le e prilej de voluptate şi de trecerea măsurii şi printr-o astfel de împărtăşire se naşte în ei conştiinţa răului. Iar aceasta este durerea care pricinuieşte sufletului frică şi întristare. De fapt, plăcerea produce în suflet cunoştinţa binelui, când ne împărtăşim de ea dintr-o trebuinţă naturală şi necesară; iar durerea, dimpotrivă, cunoştinţa răului, când împărtăşirea de plăcere nu are loc dintr-o trebuinţă naturală. Căci oricărei plăceri îi urmează durerea.”

(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 352)