E bine ca soţul să-şi ajute soţia în treburile casnice?

Eu aş formula această întrebare altfel: poate soţul să-şi ajute soţia în treburile casnice? Da. Însă a spune că el „trebuie” să facă aceasta, nu avem dreptul. Căci ce este o datorie? Este o obligaţie. Iar noi am vorbit deja despre obligaţiile fiecăruia într-o familie. Soţul trebuie să întreţină familia, iar femeia să fie ocrotitoarea casei, cu alte cuvinte, toate grijile casnice, de fapt, sunt pe umerii ei. A impune unui bărbat să şteargă podelele sau să spele rufele, nu e bine. Ştiu că mulţi dintre soţi singuri fac toate acestea cu plăcere, mai ales când văd că soţia nu reuşeşte întotdeauna. Dar când ei sunt obligaţi, le vine greu şi încep să se revolte. Unele femei au obiceiul să se laude: „Soţul meu spală, găteşte, face curăţenie...”. Dar, prin aceste cuvinte, vom înţelege că atunci când soţia câştigă treptat autoritate în familie, iar soţul se retrage pe planul secundar, familia începe să se destrame. Trebuie să existe autoritatea soţului şi a tatălui. Este exact acelaşi lucru când spunem că pentru un bărbat trebuie să existe autoritatea lui Dumnezeu. De aceea, e bine ca în treburile casnice soţia să ceară ajutorul soţului, dar nicidecum nu-i va porunci. Ajutorul poate fi primit, dar nu se va face din aceasta o lege.

Care dintre soţi trebuie să se ocupe cel mai mult de educaţia copiilor?

În tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, femeia trebuie să fie casnică. Bineînţeles că este o muncă grea. În Rusia, de casă se ocupa, de obicei, femeia. Însă astăzi, din cauza sărăciei, când bărbatul nu mai este în stare să întreţină singur familia, femeia este pusă în situaţia de a-şi găsi un serviciu. Chiar dacă salariul ei este mai mare decât al soţului, ea nu va ţine cont de aceasta. Modul tradiţional de viaţă al unei familii ruseşti punea accent pe autoritatea soţului şi a tatălui.

El era acela care se aşeza în capul mesei şi nimeni nu începea să mănânce până când el nu lua primul lingura în mână. Pe când astăzi vedem că mama toarnă mai întâi de toate în farfuria copilului şi numai după aceea ea îşi aduce aminte de tată. Poate veţi spune că acestea sunt nişte fleacuri. Dar anume aceste fleacuri sunt distrugătoare. Unii părinţi îi ridică în slăvi pe copii, iar aceştia încetează să mai asculte de părinţi şi astfel autoritatea acestora începe treptat să scadă. Arta de a trăi o viaţă de familie este una a înţelepciunii, dar, mai ales, a unei înţelepciuni smerite. De exemplu, dacă tatăl se odihneşte, ceilalţi din casă se vor strădui să nu facă zgomot ca să nu-l deranjeze. Dacă mama are multă treabă prin casă, tatăl va fi cel cu iniţiativa: „Hai, copii, să dăm o mână de ajutor mamei”.

Trebuie să fim atenţi unii faţă de alţii, să ne iubim, să ne respectăm. Dar când te gândeşti numai la tine, când vezi doar oboseala ta şi dorinţele tale, începe să-ţi fie milă doar de propria ta fiinţă.

(Pr. Evghenie Șestun, Familia ortodoxă – Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, Editura Sofia, București 2006, p. 58-59)