Soţul ar trebui să se poarte cu soţia lui ‒ potrivit cu împre­jurările ‒ o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare şi armonie în sufletul soţiei, care, deşi în multe puncte are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slă­beşte cu sufletul. Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nici o altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea „vor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea cu­rată și cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 120)