În primul rând, vindecarea patimilor înseamnă preschimbarea lor în virtuți; din moment ce pasiunile nepătimitoare (cele firești și curate) au fost pervertite, este de așteptat ca, prin procedee psihoterapeutice, să fie readuse la starea inițială. Avva Pimen îi spunea avvei Isaac: „Noi nu ne-am învățat să fim omorâtori de trupuri, ci de patimi”. În același fel trebuie să înțelegem și vindecarea de patimi, nu ca pe o omorâre a sufletului sau a minții, ci ca pe o convertire a lor.

În al doilea rând, scrierile patristice ne sunt de un real folos în procesul de vindecare, dat fiind că ele conțin numeroase alternative psihoterapeutice; cine va citi „Capetele despre dragoste” ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, va înțelege acest lucru. Vă mărturisesc că atunci când am început să citesc această scriere, având în vedere titlul ei, m-am așteptat să găsesc în ea învățături legate de dragoste și de semnificațiile ei. Mi-am dat însă seama, de la bun început, că Sfântul Maxim acordă o atenție mai mare altor teme de discuție: gândurile, patimile, și vindecarea de ele.

Dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru se naște din nepătimire, știut fiind că o inimă împătimită este incapabilă de dragoste. Vorbind despre vindecarea omului, Sfinții Părinți expun principiile fundamentale ale acestui proces; cunoscând omul în totalitatea ipostazelor sale, ei ne pun la dispoziție cele mai eficiente procedee psihoterapeutice și ne prescriu „rețetele” indicate în cazul fiecărui tratament în parte.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 307-308)