Păcatul este o stricăciune a minţii, o corupere a bunelor hotare ale gândirii, cauzate de lipsa de Dumnezeu, care a fost izgonit din fiinţă, şi care transformă fiinţa în instrument de consum necontenit al materiei.

Aceeaşi realitate spirituală o arată Mântuitorul Hristos, atunci când spune: Aţi auzit că s-a zis: Să nu faci desfrânare. Însă Eu vă spun că tot cel ce se uită la femeie cu gând de desfrânare, deja a săvârşit desfrânare în inima lui. Păcatul este, aşadar, o volută mentală nefirească, o întoarcere a gândirii de la realismul ei cosmologic către consumism şi plăcere. Patimile omeneşti încep în minte şi sfârşesc prin a o ucide. Intenţia, jocul mental, imaginaţia, complacerea în ideea păcătoasă, lupta minţii, toate acestea sunt căi spre moartea veşnică, ca plată a păcatului.

Această schemă mentală poate fi aplicată în fiecare zi. Fiecare gest poate fi gândit ca un dar al lui Dumnezeu pentru îmbogăţirea experienţei noastre sau pentru binele altora. Orice povară a vieţii poate fi gândită ca o nenorocire iremediabilă, sau ca o lecţie de viaţă în calea noastră către Cer.

(Părintele Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 231-232)