După tradiția Bisericii, morții nu se dezgroapă niciodată, până la Judecata cea de Apoi. Dar în unele locuri este obiceiul de a se dezgropa morții la șapte ani, când li se face pomenire la mormânt. Se mai dezgroapă prin orașe, unde nu este suficient loc prin cimitire și chiar în unele mănăstiri, iar osemintele călugărilor se depun în așa numitele „gropnițe”, „cripte”, adică osuare situate sub bisericile din cimitir, cum sunt la Mănăstirile Neamț, Secu, Agapia, Văratic și altele.

Dezgroparea morților este benevolă. De obicei, se păstrează tradiția locului. Dezgroparea este obligatorie numai în trei cazuri: când cel răposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legătură arhierească, sau a murit în păcate foarte grele.

Dacă sunt aflați neputreziți, este semn că nu au fost iertați de Dumnezeu și este nevoie de multe rugăciuni și dezlegări ca să fie iertați.

Iar în alte cazuri, nu trebuie să le mai tulburăm liniștea celor pecetluiți până la a doua înviere.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 167)