Dumnezeu s-a aplecat, aşa-zicând, asupra cadavrului nostru, a întins mâna omului care zăcea în păcat, apropiindu-Se atât de tare de moarte încât a atins-o cu mâinile Sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său, începătura învierii şi ridicând din morţi totodată şi omenirea întreagă.
N-ar fi răbdat să stea acasă această femeie atotrâvnitoare şi înţeleaptă şi n-ar fi părăsit mormântul, dacă teama de legea sâmbetei şi de condamnarea ce ameninţa pe cei ce o călcau nu i-ar fi scăzut râvna, şi dacă respectul faţă de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult.
Pentru cei pătrunși de dureri și suferințe fizice teribile, pentru cei cărora le este foarte aproape sfârșitul pământesc, sfinții mucenici le sunt exemple demne de urmat.
Asemeni multor copii din sat, mergea duminica, însoţit de bunica sa, la biserică. Fermecat de "spectacolul" care se întâmpla acolo, a devenit nelipsit de la slujbe. În grupul său de prieteni de la oraş era numit "părintele" şi se glumea pe seama lui. Dar nu numai că gusta gluma, ci îşi asuma, senin şi hotărât, drumul pe care şi-l alesese. Era un foarte tânăr preot paroh, căsătorit de un an şi proaspăt tată. Nimerise într-un loc departe de casă, unde oamenii îl primiseră cu răceală. "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune", îi spusese, cu câteva zile înainte de venirea lui aici, episcopul care îl hirotonise.