„Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit.” (Fapte 7, 59-60)

Cu aceste cuvinte este descris în Sfânta Scriptură primul martiriu, suferit de un creştin, mai exact de Sfântul Ştefan, unul dintre primii diaconi ai Bisericii. De la acest episod, care se petrecea în prima jumătate a veacului I, vreme de aproape trei secole, persecuţia şi martiriul au făcut parte din riscurile pe care le presupuneau calitatea de creştin. Cu toate acestea, ameninţarea persecuţiei nu a dus nici pe departe la dispariţia creştinilor, ci, dimpotrivă, rândurile Bisericii s-au îngroşat în permanenţă.

Persecuția declanșată de Dioclețian și Galeriu în luna martie a anului 303, în Nicomedia, începe prin vandalizarea bisericii creștine din oraș.

Caius Aurelius Valerius Diocletianusa fost împărat între anii 284-305 d. Hr. Augustus din 20 noiembrie 284, Dioclețian a abdicat la 1 mai 305. A fost inițiatorul unor reforme politice, militare și administrative de amploare.

Publius Licinius Valerianus a fost împărat între anii 253-259. Proclamat împărat de trupe, el şi l-a asociat la tron încă din timpul primului an de domnie pe fiul său, Gallien, căruia i-a încredinţat conducerea părţii apusene a imperiului, păstrându-şi pentru sine Răsăritul.

O a treia persecuție a creștinilor este situată de tradiția creștină (spre ex., de istoricul Eusebiu) în vremea împăratului Traian (98-117). O mărturie de prim rang cu privire la această chestiune este faimoasa corespondență între guvernatorul provinciei Bitiniei/Pontului, Plinius, și împăratul însuși.