După vindecarea minunată a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, cu un an înainte de ultima sa călătorie spre Ierusalim, Mântuitorul Hristos face următoarea afirmaţie: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului... căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine, şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului...” Ioan 5, 22-27.

În aceste câteva cuvinte se accentuează cum va fi judecata în opoziţie cu practica juridică a acestei lumi; judecata din urmă va fi dreaptă, corectă, va fi un acord perfect între Fiul şi Tatăl, fiecare făptură umană sau se va preamări sau se va ruşina, „căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al Lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău” II Cor.5,10.

Cu puţin timp înaintea începerii postului celui mare sau a perioadei de pocăinţă, Sfânta Evanghelie ne aşează înainte ultima parte a capitolului 25, 31-46, scris de Sfântul Matei, ca mângâiere, încurajare dar şi avertizare în ciuda optimismului indus de o părelnică stare de acalmie generată de o lipsă de credinţă profundă, trăită şi manifestată prin împlinirea faptei celei bune de care este mare nevoie, mai ales în aceste timpuri marcate de crize şi convulsii sociale, relaţionale şi umane.

Că judecata lumii se va face, este o realitate prea evidentă, inatacabilă contestată de cei cu o viaţă biologică efemeră, „precum este rânduit oamenilor o singură dată să moară, iar după aceea să fie judecata” Evrei 9, 27,de plecarea noastră de aici nimeni nu se îndoieşte, tot aşa judecata vine ca o consecinţă firească, care are ca scop instaurarea dreptăţii.

Referitor la etapele care preced finalul istoriei şi al omenirii, Domnul a stăruit mai mult cu scop pedagogic asupra momentului propriu-zis al judecăţii. Lăsând la o parte elementele ce depăşesc posibilităţile noastre actuale de înţelegere, El acordă în desfăşurarea solemnă a judecăţii finale şi drepte o atenţie deosebită chiar frapantă a răspunsului pe care-l vom avea de dat toţi la întrebarea cât de mult bine am arătat celui din nevoi. Venirea Lui pe norii cerului, va fi un moment în care toţi cei care L-au iubit şi au trăit slujindu-L se vor bucura, înconjurat de sfinţii îngeri, va despărţi omenirea în două tabere distincte, analogia pe care o arată Sf. Evanghelie este deplin de sesizat şi uşor de imaginat aşa precum desparte păstorul oile de capre. De remarcat că El foloseşte din nou simbolul păstorului şi al oilor, „Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale” Ioan 10,11. Oile aparţin păstorului prin vocaţie, de aceea El se identifică cu ele, îşi dăruieşte viaţa Lui lor, ele vor rămâne pentru veşnicie împreună cu El. De aceea le aşează de-a dreapta Sa, adresându-li-se lor mai întâi în calitatea de Împărat pe care o primeşte de la Tatăl în virtutea jertfei Sale de pe cruce.

Pe cei drepţi aşezaţi de-a dreapta Sa Îi va întâmpina Dreptul Judecător cu următoarele cuvinte: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25, 34-36.

Din aceste cuvinte, într-o măreţie greu de descris în cuvinte omeneşti, judecata cea dreaptă şi universală la care va participa fiecare om în calitate de acuzat sau acuzator, faptele fiind criteriul acestei judecăţi, remarcăm că cei din dreapta după care au fost rânduiţi să stea acolo au arătat mila şi compasiunea faţă de tot cel din nevoie, în care tainic s-a aflat prezent Mântuitorul Hristos.

Adevărata credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel mort şi înviat nu este o mărturisire a unui fapt istoric petrecut cândva, sau adeziune la o ideologie fie ea şi de principii morale înalte, ci ea se manifestă, prin ajutorarea celui aflat în nevoi. În pilda Samarineanului milostiv, la întrebarea cine este aproapele meu? Luca 10, 29,Mântuitorul a arătat, exemplificând concret, că aproapele fiecărui om este cel care, într-un anumit moment de criză a propriei vieţi, are nevoie de ajutorul său. De această dată, El subliniază că orice om care suferă, demn de reţinut sunt înfăţişările unei situaţii extreme ale vieţii omului, lipsurile de tot felul, privaţiunile, nedreptăţile, foamea, setea, boala şi suferinţele provocate de ea, are nevoie de ajutor şi compasiune a propriilor semeni.

În aceşti oameni suferinzi, pe care-I întâlnim mereu