Atunci mă chinuiai cu durerea dinților și când s-a îngreuiat atât de mult, încât nu puteam vorbi, a coborât în inima mea ideea ca să stăruiesc pe lângă toți ai mei, care erau de față, ca să se roage pentru mine, să Te roage pe Tine, Dumnezeul mântuirii de orice fel. Și am scris acestea pe o tabletă de ceară și le-am dat ca să citească.

De îndată ce ne-am plecat genunchii ca rugători, a fugit acea durere. Dar ce durere? Sau cum a fugit? M-am speriat, o mărturisesc, Domnul meu și Dumnezeul meu, căci de la începutul vieții mele eu nu făcusem această experiență. Și mi s-au strecurat în adâncul sufletului semnele Tale, bucurându-mă în credință, am lăudat numele Tău.

(Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, Cartea a IX-a, IV (12), în PSB, vol. 64, p. 192)