Cateheza a 6-a

(Despre prima săptămână din Post,
Despre lucrarea duhovnicească)

Și apoi astfel, apropiindu-ne iarăși de această frumoasă vie roditoare să o lucrăm cu râvnă și adunând sfinții struguri înțelegători ai acesteia și călcându-i și zdrobindu-i să bem cu sete vinul cel nou desfătător și mântuitor și îmbătându-ne din grăsimea casei Dumnezeului nostru să ne desfătăm dumnezeiește. Căci eu, cum și voi știți, am fost și eu lucrător preaiscusit al viei celei sensibile. Și aceasta o spun nu doar ca să mă laud, ci ca să explic în general duhovnicește și în chip înțelegător, atât cât mi se îngăduie, pentru folosul celor ce vor, îndeletnicirile unui alt vierit, ca unul care am dobândit bine experiența, mai înainte de plantat și în timpul plantatului și după plantat și udatul până la rodire și vlăstari, adunarea și călcatul strugurilor. Dar strădania cuvântului meu de acum nu este despre o astfel de vie și nu se ostenește pentru o asemenea cultivare, ci despre o vie și despre o  îndeletnicire înțelegătoare, cum am spus mai înainte și cu privire la care Stăpânul casei a ieșit „dis-de-dimineață, să tocmească lucrători la via Lui”, cu care s-a tocmit cu un dinar pentru ziua de lucru și apoi i-a trimis pe ei.

Stăpânul casei este Dumnezeu, ca Unul care a zidit orice casă în chip preaînțelept din trei sălașuri[1]și stăpânind-o și ținând-o pe ea în palmă și sălășluind pretutindeni în ea și plinind: a ieșit dis-de-dimineață”. „Ieșit-ai spre mântuirea poporului tău ca să-i mântuiești pe unșii tăi”. Dar iese dis-de-dimineață, adică de la prima noastră vârstă și ne cheamă pe noi la sfânta Lui vie, biserica și lucrează în aceasta binele încă de la prima vârstă. Chemați astfel și sădiți, așteaptă atotmilostivul stăpân al casei și cultivator ca noi să rodim virtutea și până în trei ani, adică până la a treia înaintare în vârstă al celui de-al treizecilea an, venind și negăsind rod vrednic de viață va porunci îngerului vier să ne taie pe noi, ca pe smochinul cel neroditor, ca să nu facem umbră pământului degeaba, adică să nu împiedicăm lumea. Dinarul se înțelege bogăția împărăției cerurilor, pe care a făgăduit-o și s-a învoit cu cei ce se silesc și lucrează toată ziua vieții lor în lucrarea viei poruncilor Lui și care au răbdat cu cuget viteaz arșița ostenelilor ca niște lucrători destoinici și ca iubitori ai dinarului de care vorbeam, fiindcă Împărăția cerurilor se ia cu sila și „cei ce se silesc pun mâna pe ea” și „strâmtă este ușa și îngustă este calea care duce la viață”. Dar trebuie ca noi să vorbim și despre via cea înțelegătoare și despre lucrarea duhovnicească, așa cum am făgăduit mai înainte, iar pericopa stăpânească a lucrătorilor să aștepte până duminica următoare.

Să venim așadar, fraților în via de care am vorbit mai înainte a preacinstitului post dis-de-dimineață și să lucrăm în ea lucrarea cea bineplăcută stăpânului casei pentru ca după aceea la sfârșitul nostru, când va veni stăpânul casei să primim dinarul de care am vorbit. Să lucrăm astfel precum am și spus mai înainte ca un vier iscusit, adică mai întâi să ne curățim mintea noastră de cugetele cele necurate și toată piatra poroasă să o scoatem afară și orice materie și necurăție să o curățim, înflăcărându-ne cu focul cel dumnezeiesc și pământul uscat, inima noastră, dacă este cu putință, să-l udăm cu lacrimi, și îmblânzind-o pe ea să înjugăm cei doi boi aleși, adică postul și rugăciunea, pe care să-i legăm cu funia cea netăiată, frica de Dumnezeu, și plugul pocăinței și să atașăm brăzdarul smereniei  ca să se dezrădăcineze rămășițele spinilor acelora, adică patimile, iar la jugul cel bun al blândeții și la jigla răbdării înjugând strâns perechea aceea sfântînsoțită și fixând coarnele la plugul pocăinței, adică frica și dorul de Dumnezeu și dând cu mâna sufletului îndemn boilor la lucrare și imbold ascuțit, să ne desțelenim și și să ne cultivăm pământul uscat, inima noastră, și astfel smulgând din rădăcină orice pom al iubirii de plăceri, atunci vom sădi cu ajutorul lui Dumnezeu lesne și cu ușurință mlădița curăției și a înfrânării, și împrejmuindu-o roată împrejur cu frica lui Dumnezeu să o îngrădim cu zid de vătămarea feluritelor cirezi și patimi care pasc, pentru ca vlăstarul nostru să meargă bine, cum a spus Domnul, adică să crească, să se mărească și roadă să aducă și roada voastră să rămână, adică să fie neprădată, netăiată, nestricăcioasă, veșnică și nemuritoare.

„Eu sunt, zice, via cea adevărată, și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă”. Vedeți, iubiților, cum și Hristos prin parabole și pilde vrea să îi înalțe pe ucenici la râvna cea dumnezeiască? Vedeți cum vrea să-i lipească de El pe cei ce vor? Căci așa cum mlădița în vie, așa se cuvine să-i lipească de El pe cei ce Îl iubesc pe El, pentru ca nu rod străin, ci propriul Lui rod să rodească și vrednic de o asemenea vie.

Așadar, fiindcă orice scriere și Însuși Domnul nostru ne-a spus nouă cele mai multe lucruri prin pilde, nimeni dintre voi să nu socotească povești cele spuse de noi în pilde și imagini. Căci dacă cineva nu se va folosi din pildele cunoscute, cum oare se va folosi din cele necunoscute, dacă le-ar asculta? Căci cel ce ascultă că jugul și plugul și aratul și cultivatul și săditul sunt date drept pildă și de aici nu se folosește, ce altceva auzind, se va folosi, după cum spunea și Domnul nostru că „dacă v-am spus cele pământești și nu credeți, cum, dacă v-aș spune vouă cele cerești, le veți crede?” Se folosește deci dumnezeiasca Scriptură cu putere și cu dumneeiască înțelepciune de pilde, vrând să ne înfățișeze nouă din lucrurile cunoscute nouă puterea celor spuse. Pentru aceea, harul Duhului Sfânt care tâlcuiește că cel ce se întoarce sincer din păcat la pocăință, îl primește pe el Dumnezeu și Tatăl, înfățișează aceasta limpede pornind de la mila părintească și de la întoarcerea fiului risipitor și „cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă Sionul?” cea odinioară „plină de judecată, întru care sălășluia dreptatea, iar acum locuiesc în ea ucigași?” Căci fără îndoială era desfrânată și cu adevărat vrednică a fi plin de judecată pământul chanaanean oarecând, când chanaaneenii locuiau rău și fără de Dumnezeu în ea. Dar când poporul lui Dumnezeu a cucerit Sionul și a locuit în ea, atunci a devenit cetate credincioasă Sionul, fiindcă dreptatea, Hristos, de voie a locuit în ea cu trupul, iar acum, fiindcă iudeii au devenit ucigași ai Domnului, locuiesc în Sion ucigași. Sau altminteri. Cum a devenit sufletul desfrânat cetate credincioasă prin pocăință, sălașul lui Dumnezeu, Sion, cel mai înainte plin de judecată, adică de osândă, întru care dreptatea, Hristos, a sălășluit, adică s-a odihnit întru ea, iar acum ucigași locuiesc, adică gândurile faptelor lui rele?

Iar pe cei care nu voiesc să se pocăiască, ci să se supună pentru totdeauna păcatului, îi amenință David „cum se topește ceara de la fața focului, așa vor pieri păcătoșii de la fața lui Dumnezeu”[2]. Și prin Isaia le zice Domnul: „M-am săturat de voi, nu voi mai răbda păcatele voastre. Când veți tinde mâinile voastre către mine, Eu Îmi voi întoarce ochii de la voi și dacă veți înmulți rugăciunea, nu vă voi auzi pe voi”[3]. Și prin Solomon: „Chematu-v-am, dar voi n-ați ascultat, tins-am cuvinte, dar voi nu ați luat aminte, ci ați lepădat toate sfaturile Mele, la mustrările mele n-ați luat seama, pentru aceea și eu voi râde de pieirea voastră, și mă voi bucura când va veni peste voi pierzania când va veni peste voi necazul și împresurarea, și nenorocirea ca furtuna. Atunci va fi că Mă veți chema, iar Eu nu vă voi asculta, Mă vor căuta cei răi și nu Mă vor găsi, căci ei au urât înțelepciunea și frica Domnului n-au ales-o, nici n-au vrut să ia aminte la sfaturile Mele. Mânca-vor din roadele căii lor, iar cel ce ascultă de Mine se va sălășlui întru nădejde și se va liniști fără frică de orice rău”[4].

Întristătoare cu adevărat și cumplite sunt amenințările, dar iarăși mari și îmbucurătoare făgăduințele cele privitoare la bunătăți. Să ne grăbim, să alergăm, cât încă mai avem timp, să devenim moștenitori nu ai celor neascultători, nu ai celor osândiți, ai celor vinovați, și păcătoșilor să devenim moștenitori, ci să avem moștenirea drepților și partea celor mântuiți și să devenim moștenitori ai vieții veșnice și ai Împărăției lui Hristos, cu harul și iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care și cu Care fie slava Tatălui, cinstea și închinăciunea, împreună cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.         

(Sfântul Neofit Zavoratul din Cipru, Scrieri I. Zece cuvinte despre poruncile lui Hristos. Cincizeci de capete, Editura Doxologia, 2015)

[1]τρικάτοικον, se referă la fiecare om, numit sălaș al Sfintei Treimi alcătuit din cele trei elemente apă, pământ și aer, cf. G.W. L. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, p. 1408,

[2]Ps. 67, 3.

[3]Is. 1, 14-15.

[4]Pilde, 1, 24-33.