Ioan Iacob Hozevitul – rămas orfan, crescut de bunica văduvă și ajuns sfânt

Pateric

Ioan Iacob Hozevitul – rămas orfan, crescut de bunica văduvă și ajuns sfânt

    • copil la icoana Maicii Domnului
      Ioan Iacob Hozevitul – rămas orfan, crescut de bunica văduvă și ajuns sfânt / Foto: Cătălin Acasandrei

      Ioan Iacob Hozevitul – rămas orfan, crescut de bunica văduvă și ajuns sfânt / Foto: Cătălin Acasandrei

„Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Cer demult. Fiind văduvă, voiam să mă duc la mănăstire dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat ca să te cresc pe tine.”

Acest cuvios a fost ales de Dumnezeu pentru Împărăţia Cerurilor din pântecele maicii sale, căci din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinăuntru şi din afară. Apoi, rugăciunea cu lacrimi neîncetat se lucra în mintea şi inima sa. Încă şi mama sa, Ecaterina, a fost rânduită de Hristos să ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci îndată după naştere se strămută la cereştile lăcaşuri. Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată în Cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.

Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepoţelul să i-l alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în traistă şi-l aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.

Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi făcea mare bucurie bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea regulat la biserică şi îl punea să citească la Psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori, îi spunea să citească Patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori copilul o întreba: „Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc Patimile Domnului?”. Iar bătrâna îi răspundea, suspinând: „Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Cer demult. Fiind văduvă, voiam să mă duc la mănăstire dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să ajungi preot şi să slăveşti pe Hristos!”.

(Arhimandritul Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 610-611)