Când se lasă întunericul, toată creația lui Dumnezeu simte că se apropie noaptea. Lipsa luminii înseamnă întuneric, care, la rândul lui, aduce nesiguranță și teamă.

Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează următoarele: „Când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare. Și intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare. Și s-a făcut întuneric și Iisus nu venise la ei. Și suflând un vânt mare, marea se agita. După ce au vâslit ca la treizeci de stadii, au văzut pe Iisus umblând pe apă și s-au înfricoșat. Iar El le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeți!“; deci voiau să-L ia în corabie și îndată corabia a sosit la țărmul la care mergeau“ (Ioan 6, 16-21).
În ce a constat frica cea mare a apostolilor aflați pe Marea Galileei în miezul nopții? Primejdia pierderii vieții sau amenințarea valurilor au făcut ca, alături de teama întunericului, să intervină și nesiguranța ajungerii la malul salvator. La acestea, poate, s-a mai adăugat și freamătul furtunii, căci în momentul în care Mântuitorul a urcat în corabie, vântul s-a potolit.
Apariția lui Iisus mergând pe apă ca pe uscat a trezit teama crezând că o fantomă a apărut spre a-i scufunda în mare. Teama, care are multe motive și care este provocată de atâtea situații, strigă adesea după ajutor.

A venit să potolească valurile cele amare ale vieții
Psihologic judecând realitatea fricii, orice om devine lipsit de putere și nesiguranță, își teme propria existență și așteaptă un final tragic. Mai ales cataclismele care biciuiesc omenirea, focul, apa, cutremurul, lipsa credinței, toate duc spre finalul trist, anume teama asupra propriei vieți.
Luptându-se cu valurile mării care amenințau corabia, cu teama de întuneric, ucenicii Domnului sunt asaltați de apariția pe neașteptate în mijlocul valurilor mării agitate a ceea ce lor le-a dat mai multă frică - o fantomă, o apariție. Lumea toată înaintea unor astfel de situații neprevăzute se agită, își pierde controlul, devine nesigură, strigă după ajutor, după posibilitatea de a se elibera din primejdii. Dar, așa cum istorisește Evanghelia, în mijlocul furtunii o voce se adresează lor: „Eu sunt, nu vă temeți!“. La auzirea acestor cuvinte, marea agitată devine liniștită.
Teama interioară, neliniștea exterioară a ucenicilor, primejdia scufundării corăbiei în mare, valurile agitate și furtunoase, la final nimeni nu a mai reținut nimic din cele întâmplate, căci vocea plină de încurajare și mângâiere a făcut ca ei să devină încrezători în puterea Celui care a venit în lume pentru a potoli valurile cele amare ale acestei vieți.

Credința învinge frica
Frica, teama au făcut ca istoria celor care străbat mările să fie mereu prezentă în activitatea lor. Furtunile neprevăzute, naufragiile nu au oprit omenirea de a continua să navigheze pe mările și oceanele lumii. Cât de puternic și experimentat este un om, primejdiile care-i amenință viața îl fac să-și cunoască propriile limite, capacitatea limitată și adesea fragilă în fața furtunilor, biruirea lor vine prin curajul credinței și al ajutorului pururi prezent al Celui care mereu conduce corabia pe marea cea amară și agitată a acestei vieți.
Frica este, și astăzi, prezentă în viața noastră, deși o multitudine de metode caută să o îndepărteze. Frica aparține și este prezentă alături de singurătate, incertitudine, ea aparține pretutindeni acolo unde există oameni. Ea se manifestă diferit, frica de viitor, de ziua de mâine, de pierderea locului de muncă, de boală și suferință, de pierderea rațiunii și a controlului, de pierderea demnității umane, de cei mai puternici și răi care pot fi uneltele răului, de răspunsul pe care trebuie să-l dăm înaintea Dreptului Judecător.
În aceste multitudini de situații extreme, cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne ca în noaptea furtunoasă de pe marea Galileei: „Îndrăzniți, nu vă temeți!“, El nu ne spune: „Eu am să iau teama de la voi“, ci „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Dar și în această lume în care Hristos Mântuitorul a biruit moartea rămâne mereu prezentă teama și frica. Puterea de neînvins asupra lor rămâne credința.
Credința este cuvântul șoptit, mângâietor și încurajator: „Nu vă temeți!“.

Mergerea pe apă a Mântuitorului
Timpurile pe care le trăim noi astăzi sunt marcate de spectrul multor motive de teamă și frică. Suferința bolilor, sărăcia, lipsurile spirituale și financiare sunt dese motive de teamă, generate de apariția fantomatică a existenței noastre, când aceasta este lipsită de puterea credinței și de curajul pe care aceasta îl aduce biruind valurile furtunoase ale încercărilor.
Ceea ce este esențial în relatarea mergerii Mântuitorului pe apă ca pe uscat îl constituie faptul că furia mării nu reprezintă finalul, ci, împotriva tuturor așteptărilor, imaginațiilor, apare blândul Păstor Care, după teamă, aduce biruința asupra răului.
Apostolilor le era cunoscut conținutul cuvintelor din Psalmul 65, 3-6: „Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli de El, de Cel ce stăpânește cu puterea Sa veacul, ochii Lui spre neamuri privesc; cei ce se răzvrătesc să nu se înalțe întru sine...“.
Așa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, și creatorul tău, Israele: „Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat și te-am chemat pe nume, al Meu ești! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine și în valuri tu nu vei fi înecat“. (Isaia 63, 1-2).
Le era deplin cunoscut că apa reprezintă, atunci când se revarsă cu furie, amenințarea asupra propriei vieți, pe care o punea în primejdie. De asemenea, știm că încrederea în ajutorul lui Dumnezeu îi poate izbăvi din primejdii și încercări.
Parte dintre apostoli, cu excepția fiilor lui Zevedeu, Ioan și Iacov, și ai lui Petru și Andrei aveau teamă de furia mării, căci veneau din viața obișnuită și care, spre deosebire de mare, nu era un pericol neprevăzut, așa cum mereu îl aveau înainte pescarii galileeni.
Deși erau obișnuiți cu acestea, grija și teama îi frământau, pentru că puterile nu-i mai țineau să ajungă la mal, mai ales că era trecut de miezul nopții. Dar la acestea s-a adăugat apariția a ceva neașteptat, însă vocea Lui a avut darul bucuriei de a încuraja, precum și învăța, căci fără voia lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic în această lume.

Simbolul corăbiei
Dumnezeu este prezent pretutindeni, deasupra și totuși în mijlocul nostru, în măsura în care Îl dorim și-L chemăm spre a ne fi ajutor, încurajare și mângâiere.
El este Cel care a venit în mijlocul nopții pe valurile mării și a alungat teama, frica și furia valurilor care amenințau să scufunde în adânc spre pieire inimile celor care nu pricepuseră nimic din minunea înmulțirii pâinilor. Mergerea pe apă ca pe uscat a Mântuitorului s-a petrecut imediat după ce a săturat mulțimile, însă „inima Apostolilor era învârtoșată“ (Marcu 8, 52).
El se descoperă ca fiind Cel ce stăpânește creația, deoarece „toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3) și este mereu alături de sufletele întristate, cuprinse de teama zilnică, dar care au speranță și credință în El, mângâind și încurajând. „Îndrăzniți, nu vă temeți, Eu sunt!“ Corabia în care se aflau apostolii este imaginea Bisericii pe care Hristos Cel ce a întemeiat-o o conduce cu toată furia valurilor istoriei care se ridică asupra ei spre a o nimici. Valurile mării amenință, lupta este mare, grea, plină de primejdii, însă, deasupra, puterea Celui ce a biruit moartea învinge. Iisus Hristos Biruitorul este Cel ce a învins istoria atât de zbuciumată care a atentat împotriva Bisericii Lui. De la persecuțiile sângeroase la ereziile, sistemele politice dictatoriale la noile erezii de nuanță protestantă, Biserica cea una sfântă a sfintelor sinoade a rămas biruitoare, căci Domnul Cel ce o conduce i-a dat puterea ca porțile iadului să nu o poată birui, iar, atunci când se află în primejdie, cu glasul Lui blând îndeamnă: „Îndrăzniți, nu vă temeți, Eu sunt!“. (*Intertitlurile aparțin redacției)