O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

Arhiepiscopia Iaşilor

O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

    • O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean
      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

    • O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean
      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

    • O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean
      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

    • O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean
      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

      O zi cât o viaţă întreagă a unui student ieşean

În cele trei sesiuni, ne punem întrebări şi căutăm răspunsuri. Cele mai pregnante sunt: „Ce este libertatea?“, „Când suntem liberi?, „Ce este adevărul?“. Tinerii vin cu idei diverse, săpăm prin profunzimi de cuget şi simţiri şi găsim neaşteptate resurse interioare.

În zorii zilei de 25 aprilie, nimic nu părea neobişnuit. În aer se simţea miros de primăvară, iar timpul părea îngăduitor cu oamenii, părea că măcar azi are nesfârşită răbdare. În faţa Bisericii  „Sfântul Proroc Daniel“ din Iaşi, se întâlnesc patru tineri, veniţi din diferite colţuri ale lumii. Unul dintre ei, cel care îi aşteptase la poartă, le zâmbeşte larg.

- Chiar pe voi vă aşteptam. Nu voiam să intru singur. 

Toţi intră în biserică. Încet-încet, din pridvor se ivesc priviri curioase şi tinerii se îndreaptă curajoşi spre strană. Peste câteva minute, biserica se umple de glasuri duioase ce cântă împreună „Hristos a înviat!“. Cântul, la început timid, urcă în intensitate, devine un strigăt puternic, ce străbate zidurile bisericii, devine un imn al tinerilor, un imn al libertăţii. Şi aşa începe povestea noastră.

Ne-am adunat la Centrul "Providenţa“ peste 250 de studenţi. Toţi am venit pentru un singur lucru: „Studentul ieşean“ - promisiunea găsirii unor răspunsuri, după îndelungi căutări. În deschidere, părintele Sorin Mihalache ţine o conferinţă în care ne asigură că mediul de viaţă, codul genetic şi experienţele sunt bariere numai aparente în calea libertăţii noastre, iar un om cu adevărat liber îşi găseşte puterea de a fi mai presus de ele. Dilema cu care ne confruntăm este „Suntem noi cu adevărat liberi“.  Întrebările din sală răsar din ce în ce mai multe şi începem, uşor, uşor, să intrăm în temă.

După conferinţă, suntem împărţiţi pe grupe: Freedom, Libertad, Freiheit; moderatorii ne iau în primire cu o sclipire în ochi, ca şi cum ne-ar spune: „Avem multe de facut“, iar noi începem să simţim treptat gustul libertăţii. Ne aşezăm în cerc şi facem un joc de cunoaştere: dincolo de nume, aflăm o frântură din frământările, fericirile, supărările celorlalţi, încercând să ne dăm seama mai bine cine sunt cei din jur şi cine suntem noi. 

În cele trei sesiuni, ne punem întrebări şi căutăm răspunsuri. Cele mai pregnante sunt: „Ce este libertatea?“, „Când suntem liberi?, „Ce este adevărul?“. Tinerii vin cu idei diverse, săpăm prin profunzimi de cuget şi simţiri şi găsim neaşteptate resurse interioare. O imagine cu un grup de oameni ce ies dintr-o temniţă mai mică şi se îndreaptă veseli şi convinşi spre o temniţă mai mare, ţinând în mână pancarte care proclamă libertatea, ne pune pe gânduri. Trăim noi oare într-o temniţă a minţii noastre, a propriei incapacitaţi de a schimba ceva?

În pauze, ne reîntâlnim cu cei din celelalte grupe şi schimbăm impresii.

- Ce mai faci, om liber? 

- De-acum suntem cu toţii oameni liberi.

Sesiunea de concluzii ne aduce faţă în faţă cu provocările zilei de azi. Suntem atât de plini de gânduri, întrebări şi căutări, încât a lua microfonul în mână şi a spune câteva cuvinte devine un act de libertate. Unii vorbesc despre Hristos, ca fiind singurul adevăr, alţii ne spun despre faptul că libertatea noastră se termină unde începe libertatea celuilalt. Răspundem în cor că mai vrem o ediţie şi zâmbim cald unii la alţii, parcă ne cunoaştem de-o viaţă şi ne redescoperim acum, în această sală la marginea oraşului, în această zi cu soare. Încheiem la fel cum am început, cu un puternic „Hristos a inviat“, bucuria noastră. Pentru o clipă, cât durează cântecul, închidem ochii şi credem cu adevărat că suntem oameni liberi, acum şi pentru totdeauna. Apusul ne risipeşte la casele noastre, cu o inimă bogată de amintiri, de noi prieteni şi de adânci teme de reflecţie. Totul a durat o zi, sau o viaţă întreagă, nici nu mai ştiu. (Teodora Drişcu - ASCOR Iaşi)