Cuvântul Înaltpreasfințitului Teofan cu prilejul împlinirii a 156 de ani de la Unirea Principatelor Române
În duh de rugăciune, sub egida imnului național și în prezența Președintelui Țării, a Primului Ministru și înconjurat de responsabili politici și militari din București și din zona moldavă, suntem aici pentru actualizarea în memoria și acțiunea noastră a momentului 24 ianuarie, anul de grație 1859.
Comemorarea corectă a marelui eveniment impune fidelitate față de cei care au stat la rădăcina actului Unirii. Ei sunt printre noi, în duhul lor, și ne întrebăm: cum ar acționa acum, în contextul României de azi, Alexandru Ioan Cuza Voievod? Ce ar gândi președinții divanelor de la București și Iași care au decis Unirea, Mitropoliții Nifon și Sofronie? Ce și-ar dori Moș Ion Roată?
Cu certitudine ar acționa în trei direcții:
1. sănătatea spirituală și biologică a românilor, pentru care nici un preț nu e prea mare;
2. nașterea de copii pentru supraviețuirea nației, pentru care orice sacrificiu ar trebui făcut, și
3. aducerea acasă a Basarabiei și a celor plecați la muncă
în afară, fără de care România puternică nu poate fi.
Lupta pentru atingerea acestor ținte constituie fidelitatea noastră față de făuritorii Unirii.
Pentru Dumnezeu și Țara lor, ei au știut să împlinească două lucruri, rar întâlnite din păcate în istoria noastră:
1. să depășească orgoliile personale, ambițiile de grup și interesele regionale, și
2. să asculte vocea poporului și s-o urmeze întocmai, chiar dacă viitorul neamului era proiectat atunci altfel de mai marii vremii.
Înscrierea în aceeași traiectorie înseamnă o aniversare reală, onestă și inspiratoare în numele unei Românii destinată să-și păstreze, să-și redescopere și să lupte cu demnitate și curaj pentru locul ei specific, distinct și respectat în simfonia națiunilor europene și în lume.
