Temeiuri biblice și patristice pentru o abordare specifică a tineretului
din perspectivă pastorală

Ionuț Bursuc

Tinerii sunt percepuți de cele mai multe ori, ca o prefigurare a viitorului unei societăți, iar calitățile și viciile acestora se constituie în „semne“ ale nivelului vieții religios-morale a adulților de peste ani. Cu toate acestea, generația tânără nu poate fi percepută și abordată doar din perspectiva a ceea ce urmează să devină. Cu alte cuvinte, tinerii nu reprezintă doar viitorul unei societăți, ci și prezentul acesteia și ca urmare a acestui fapt, solicită o atenție și o recunoaștere deplină a statutului lor de parteneri, în raport cu generațiile adulte.
Tema articolului de față are în vedere problematica pastorației tinerilor, a necesității redescoperirii sau cultivării unei abordări specifice a tineretului din perspectivă pastorală. În acest sens, în prima parte va fi dezbătut conceptul de pastorație a tinerilor, cu implicațiile, în principal la nivel teoretic pe care le presupune acest tip particular de misiune a Bisericii. În continuare, vor fi aduse în dezbatere temeiurile biblice ale pastorației tinerilor, fiind evidențiate mărturiile Sfintei Scripturi cu privire la tinerețe în general, sau la tineri, aceștia făcându-și simțită prezența în fiecare etapă a istoriei mântuirii, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. În ultima parte vor fi evidențiate câteva mărturii din scrierile patristice, în special din opera Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare, cu privire la percepția și atitudinea acestora față de vârsta tinereții.

Având ca temei îndemnul Mântuitorului rostit către ucenici înainte de Înălțarea Sa la cer, „propovăduiți Evanghelia la toată făptura“ (Mc. 16, 15), Biserica adresează chemarea Sa mântuitoare tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială, de neam, rasă, gen sau vârstă. Este evident faptul că și Mântuitorul Hristos, de-a lungul timpului petrecut în mijlocul ucenicilor Săi, a transmis aceeași învățătură pentru toți, tineri sau bătrâni, cuvântul Său fiind întotdeauna apreciat de ascultători ca „având putere multă“(Lc 4,32).
Încă din momentul întemeierii ei, Biserica a adresat lumii aceeași învățătură cu care Mântuitorul Hristos „sătura“ mulțimile însetate, doar că, după exemplul Sf. Apostol Pavel, a folosit o varietate bogată a formelor de expresie, „făcându-se tuturor toate, pentru a-i dobândi măcar pe unii“(I Cor 9,22). Însuși Apostolul neamurilor îl sfătuia pe tânărul său ucenic, Timotei, să nuanțeze sfaturile și atitudinile în funcție de cei cărora se adresează (I Tim cap. 5-6).
Luând ca temei învățătura Sfintei Scripturi și Tradiția Bisericii, Teologia și Practica Pastorală, împarte de obicei, mijloacele de pastorație, în două mari categorii: a) mijloace de pastorație individuală b); mijloace sau metode de pastorație colectivă. Necesitățile pastorale pe care le manifestă societatea actuală, în special în contextul diferențierii profesionale și de statut social, din rândul credincioșilor, impun, de asemenea, o nouă categorie, și anume, mijloacele de pastorație intermediară, adică cele care se adresează grupurilor de credincioși constituite în cadrul parohiei, pe bază de gen (bărbați și femei), vârstă (copii, tineri, adulți, bătrâni), profesie sau îndeletnicire (intelectuali, muncitori, agricultori, etc).
Dacă semnificația termenului pastorație are în vedere activitatea Bisericii în general, în cazul în care acest concept primește atributul tinerilor, el desemnează o preocupare relativ nouă a Teologiei și Practicii Pastorale. Originea etimologică a termenului de pastorație este, evident, latinescul pastor, care are ca echivalent în limba română cuvântul păstor, și care se referă la cel care îngrijește sau supraveghează o turmă. Mântuitorul Însuși S-a numit pe Sine „Păstor“(Ioan 10, 11), iar ulterior, Sfinții Apostoli au preluat termenii de turmă și păstor (I Pt 5,2-4) făcând referire la obștea credincioșilor, respectiv la conducătorii duhovnicești ai acestora. Pe baza acestor referiri biblice, termenul de păstor a fost preluat și utilizat atât în practica eclesială, cât și în terminologia teologică, reprezentând pe conducătorul religios care păzește, supraveghează, călăuzește spre Dumnezeu sufletele credincioșilor, aceștia împreună formând „turma“ Bisericii.
Totuși, termenul pastorație a apărut relativ recent în limba română și este utilizat pentru a desemna sintagma latină „cura animarum“ (germ. Seelsorge; engl. Pastoral care) care a fost preluată din limbajul laic roman și aplicată la realitățile vieții bisericești de către Sf. Grigorie cel Mare. Un teolog român contemporan definea conceptul de pastorație ca fiind un echivalent al expresiei „grija de parohie“, și sublinia deosebirea fundamentală dintre acesta și termenii prozelitism sau propagandă.
Statutul și rolul tinerilor în viața Bisericii, precum și importanța lor pentru viitorul acesteia au fost relevate în comunitățile creștine occidentale cu mai multe decenii în urmă, probabil și ca urmare a manifestațiilor prin care tinerii militau pentru recunoașterea lor ca membri deplini ai societății în care trăiesc și a intereselor