Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Ioan 2, 1-11 

Acest fragment din Evanghelia lui Ioan se referă la prima minune a Domnului: preschimbarea apei în vin în orașul Cana din provincia Galileea. Textul este întocmai cu cel citit la slujba nunții, chiar despre o nuntă este vorba, la care Domnul Iisus a fost invitat alături de ucenici. Aceasta se întâmplă la trei zile după ce Domnul i-a chemat la propovăduire pe Filip și Natanael, iar puțin mai înainte, pe Iacov și Ioan. De asemenea, la nuntă a participat și Maica Domnului. Aici s-a petrecut un lucru neașteptat pentru organizatori: miri, socri și nași. Maica Domnului i-a spus discret Fiului ei că nu mai au vin. La aceasta Iisus reacționează aspru: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu”. În primul rând o numește pe maica sa, cu apelativul „femeie”, care ni se pare nouă, celor de azi, cam lipsit de respect. Nu așa se întâmpla însă acum două mii de ani. În schimb, remarcăm că Domnul spune că nu îl privește pe el problema nuntașilor, pentru că încă nu i-a sosit ceasul. De aici mai deducem că Domnul are conștiința unei vremi a Sale, așadar vorbește despre o viitoare misiune. 

Cu toate acestea, desigur că lucrurile nu rămân așa. Maica Domnului se duce la servitori și le spune să facă tot ceea ce le va porunci Iisus. Înțelegem de aici că Maica știa modul de manifestare a Fiului ei și avea credință că Iisus nu va lăsa pe cei împricinați să rămână chinuiți și rușinați. Lucrurile se întâmplă întocmai: Evanghelistul povestește de cele șase vase de piatră, le descrie dimensiunea și spune că erau folosite pentru curățirea iudeilor, adică pentru spălarea lor ritualică, fie la sosirea în casă dintr-o călătorie, fie înainte de masă ori cu altă ocazie. Erau în orice caz vase deja folosite, însă ținute cu o oarecare cinste, din moment ce ele întrebuințau apa pentru curățire. Domnul poruncește să se umple vasele, ceea ce se și întâmplă. Mai departe Iisus poruncește slugilor să scoată din ceea ce s-a pus în vase și să ducă nunului, sau literal tradus, maestrului de ceremonie, adică organizatorului principal. Nunul a gustat apa care se transformase în vin, de unde putem deduce că apa s-a prefăcut în drumul slugilor de la vasele de curățire la nun. Practic doar servitorii înțeleg minunea, pe când nunul cheamă pe mire și îi spune mirat, poate chiar cu reproș, că a ținut vinul cel bun la sfârșit, în contradicție cu obișnuințele. Normal, la nuntă se servește ce e mai bun la început, iar mai târziu când oamenii se amețesc și nu mai fac diferența de calitate, pun și ce e mai slab pentru consumul curent. 

Această minune are și un înțeles mistic. Nu degeaba textul e citit la nunțile creștine, aceasta nu doar pentru că este vorba în povestire despre o nuntă. Însă, întrezărim un îndemn subtil adresat noilor căsătoriți despre cum trebuie să păstreze dragostea de-a lungul vieții. Dacă se asociază simbolic vinul cu dragostea dintre soț și soție, este bineștiut că o dată cu trecerea timpului și îmbătrânirea trupului, dragostea cea dintâi scade. Iar când oamenii sunt deja obișnuiți unul cu altul, cu lucrurile, gesturile nu mai sunt așa de importante, finețurile rămân în plan secund. Nu mai au nevoie doar de dezmierdări și de cuvinte dulci și seducătoare pentru că relația s-a sudat sau ei s-au învățat unul cu altul. Îndemnul Domnului este însă acela ca mirii, atunci când simt că li se termină vinul, să nu stea în nepăsare, ci să alerge la Dumnezeu și să ceară putere. Numai așa se poate ca într-o căsătorie vinul cel bun să se consume la sfârșit. 

Dacă îmbătarea produsă de vin poate fi asociată și cu desfătarea trupească a nunții, atunci am putea să deducem că vinul cel bun, păstrat la sfârșit, înseamnă descoperirea dragostei profunde, dincolo de simpla relație trupească. Aceasta e minunea din Cana Galileii. Păstrarea vinului de bună calitate necesită o măiestrie din partea soților, însă cu siguranță că în cele din urmă totul e darul lui Hristos. Ceea ce e binecuvântat de Dumnezeu în vasele de curăție, adică în trupurile soților păstrate curate de relații extraconjugale, de tot felul de întinăciuni și de păcate, acela se transformă în vin bun, în dragoste deplină, care se gustă doar la sfârșit. 

Prima minune a lui Iisus este un îndemn de mare valoare pentru lumea de azi, obișnuită să primească instantaneu ce e mai bun, iar apoi să caute altceva. Nunta din Galileea e chiar viața noastră, la capătul căreia putem spune dacă am avut o ceremonie reușită sau un eșec. Cumpătarea e calea Domnului.